Prima Evadare – ediția 2013

Prima Evadare Start - Foto: Mihai Stetcu

Prima Evadare Start – Foto: Mihai Stetcu

Prima Evadare Start – Foto: Mihai Stetcu[/caption]

Prima Evadare 2011 a fost prima competiție de ciclism la care am participat. Pe lângă această calitate a mai avut-o și pe cea de a fi extrem de epuizantă datorită vremii capricioase timp de o săptămână dinaintea concursului. A fost un fel de luptă pentru supraviețuire. Bicicleta era nouă, o cumpărasem înainte cu o lună iar de atunci nu a mai fost niciodată la fel :)

După 2 ani, m-am reînscris cu mare interes la această cursă și am sperat ca vremea să țină cu noi, participanții.

Vremea a fost excelentă și, dotat mult mai bine cu echipament specific, m-am așezat la coada plutonului pentru a nu deranja pretendenții la top500.

Anul acesta au fost aproximativ 3000 de participanți.

Singura problemă a acestui concurs care a ajuns „cel mai mare din Europa de Est” este acela că 3000 de participanți iau startul deodată și trebuie să încapă pe potecile din Pădurea Băneasa. Chiar dacă nu trec toți 3000 simultan linia de start, totuși este un volum imens de bicicliști, volum pe care traseul prin pădure nu-l poate asimila rapid și astfel apar blocajele. Primii 10km au fost un pic agasanți din acest motiv.

Traseul pornește de la Academia de Poliție, trece prin fața Grădinii Zoologice și intră în pădure. Traversează Șoseaua de Centură a Bucureștiului apoi continuă pe lângă aeroportul Băneasa/Otopeni după care intră în câmp deschis până la Palatul Ghica din Căciulați unde este și primul punct de alimentare (km. 25)

Ieșirea din Palatul Ghica se face printr-o potecă, motiv de abuteiaj din nou. Apoi drumul se continuă pe lângă un lac și intră din nou în pădure.

În timp de parcurgeam traseul, foarte pitoresc de altfel, am avut mereu flashback-uri de la cursa din 2011. Îmi aminteam multe locuri unde împinsul bicicletei era mai anevoios, unde nămolul era mai moale și undeva după Palatul Ghica, locul unde am abandonat după 9 ore infernale.

Revenind, așa cum am zis, traseul este foarte plăcut și frumos. Parcurs la o viteză de 10-15km/h este ideal. Eu totuși am putut să pedalez mai repede și pot spune că m-a zdruncinat destul de bine. Cu cât viteza este mai mare pe teren accidentat, cu atât mai multă greutate trebuie mutată pe picioare pentru că altfel organele interne au de suferit.

Cel mai dificil, așa cum se întâmplă la mine mereu, a fost pe ultimii 5-10km unde drumul conținea multe denivelări adânci. Ca niște gropi pe care le luam în viteză. Fiind și obosit simțeam nevoia de a sta pe șa însă acest lucru era aproape imposibil.

La întoarcere, după ce mi-am testat puterile pe șosea, m-am întors cu bicicleta pe DN1 însumând încă 50km.

Total peste 100km soșea + MTB.

Noutățile pentru mine au fost următoarele:

1. A fost distanța cea mai lungă pentru o cursă pe teren accidentat (ca să nu zic de munte) la care am participat: 58km. De obicei distanțele sunt undeva la 40km

2. Am „atacat” două hopuri / șanțuri de adâncime destul de mare (1m) de pe bicicletă. De obicei coboram și treceam perpedes.

3. Am depășit destul de multă lume, chiar și pe șleauri. Șleaurile sunt foarte periculoase, odată am și căzut într-unul, în cursa de la Comana. Am învățat că roata din față este sfântă. Atâta timp cât muți greutatea pe ea, poți face multe lucruri interesante.

4. Am avut un moment psihologic foarte puternic. Mă aflam pe o pantă foarte dificilă și când am dorit să cobor de pe bicicletă mi-am dat seama că este imposibil deoarece aveam picioarele prinse pe pedale. Dacă încercam să cobor se lăsa cu o căzătură foarte urâtă. Surpriza mea a fost că am găsit resurse (ascunse până acum) pentru a continua urcarea și am reușit astfel să scap nevătămat. În urma acestei întâmplări pot spune că starea psihologică este cel puțin la fel de importantă ca și condiția fizică.

Page 1 of 2 | Next page