Piatra Craiului

Acum 2 ani de zile am pornit cu mic cu mare să petrecem un week-end în Piatra Craiului.

Nimeni nu și-a închipuit în ce se va transforma.

De mai mulți ani de zile am tot ascultat povești despre creasta din Piatra Craiului. Am văzut poze magnifice din acel loc mângâiat de nori și parcă privilegiat. Creasta nu este un loc de parcurs pentru „paltonari”, „pantofari” sau cum le zice „montaniarzilor” în blugi și pantofi. Acolo este un loc unde numai iubitorii adevărați de munte merg, unde nu găsești gunoaie sau resturi de la grătare încercuite cu cărămizi arse sau pietre de rău.

În gândul meu mi-am dorit enorm să ajung acolo, însă știind compania destul de extinsă cu care plec și mai știind că am mici și bere cu mine, evident nu era un moment pentru așa „distracție”.

Organizatorul ieșirii însă, ne dă vestea că traseul de sâmbătă va fi spre creastă, plecând de la Plaiul Foii. Eu capât un rânjet perfid însă încerc să informez în dreapta și stânga, indicând cu degetul arătător locul unde vom ajunge și faptul că va fi foarte dificil. Toți cei informați de mine au dat din cap: „Ah, n-are nimic”, „Și ce, eu nu pot?”, „Mișto!”.

Traseul ales a fost cel mai dificil dintre cele marcate, urma să aflu, și anume pe la „Lanțuri”. După cum sugerează și numele (aflat ulterior, desigur) a trebuit să tragem de lanțuri și cabluri pentru a urca partea stâncoasă a muntelui.

Gașca conținea și un câine (Tano), care a fost ajutat de stăpâni să urce anumite locuri, prin stilul smuls de ceafă :). Tano a fost senzațional! Au fost locuri unde cu greu urcai ca om, pentru un câine mi s-a părut mult mai dificil, plus că nu știam ce părere are el despre locul unde se află :)

Cu una, două excepții eram echipați în adidași, pantaloni scurți și poate un pulover ocazional („piți” sau „paltonar” style, sau cum ar zice traducătorii de filme „Cățărători fără voie”).

Ne-am deplasat foarte încet pentru că eram mulți, erau multe fete speriate, și traseul era destul de dificil printre stânci și lanțuri.

Am ajuns la ora 17.00 la Vârful „La om”, pe creasta muntelui. Peisajul era de poveste.

Ceilalți excursioniști se uitau la noi ca la urs, mai ales datorită echipamentul care lipsea aproape în totalitate. Din păcate acolo s-a spart gașca deoarece unii dintre noi au vrut să continue pe creastă, iar alții au vrut să nu fie prinși de întuneric pe munte. Eu + 3 persoane am constituit cea de-a doua categorie. Și am coborât pe la refugiul Grindului. Coborârea prin grohotiș este mai dificilă ca urcarea. Mai ales după ce ai mers o zi întreagă și ești în adidași.

Și mergeam noi, tot mergeam și timpul trecea. Timpul era neîndurător cu noi. Cei mai hazlii erau ciobanii care spuneau: mai sunt 3 km pe „acolo” și arătau o zonă total nedefinită, fără repere, fără nimic. Pe la ora 21.00 când deja era mai mult noapte decât zi, ne spune un cioban: „Vedeți dealul ăla, acolo la dreapta și unde se termină pădurea … bla bla bla..” Informațiile de genul ăsta mă disperau din cauză că: 1) Nu știam sigur la ce deal/pădure se referă pentru că erau mai multe în zonă, 2) Pentru că odată ajunși la acel deal de acolo mai erau sute de posibilități. Și mergem noi înainte și la un moment dat ajungem pe la 21.30 când abia mai distingeai obiectele din depărtare în mijlocul unei văi. Ce loc era mai bun pentru un animal sălbatic să te atace, dacă nu acolo unde are vizibilitate maximă și spațiu de acțiune din belșug?

Salvarea a venit de la o undă acustică pierdută a unei talange de oaie! Cu urechile ciulite am început ca disperații să ne grăbim spre acel sunet pierdut, în speranța că ajungem măcar la o stână. Am ajuns într-adevăr lângă o stână, unde am fost primiți cu „căldură” și multe lătrături de câinii acelei stâne. Eu am recomandat să intrăm într-un fel de țarc mai mare, ca un fel de scut, însă țarcul avea numai 3 laturi :D.

Page 1 of 2 | Next page