May 30

Piatra Craiului

Tag: Vacanţe şi CălătoriiTeodor Mincu @ 10:51

Acum 2 ani de zile am pornit cu mic cu mare să petrecem un week-end în Piatra Craiului.
Nimeni nu și-a închipuit în ce se va transforma.

De mai mulți ani de zile am tot ascultat povești despre creasta din Piatra Craiului. Am văzut poze magnifice din acel loc mângâiat de nori și parcă privilegiat. Creasta nu este un loc de parcurs pentru „paltonari”, „pantofari” sau cum le zice „montaniarzilor” în blugi și pantofi. Acolo este un loc unde numai iubitorii adevărați de munte merg, unde nu găsești gunoaie sau resturi de la grătare încercuite cu cărămizi arse sau pietre de rău.

În gândul meu mi-am dorit enorm să ajung acolo, însă știind compania destul de extinsă cu care plec și mai știind că am mici și bere cu mine, evident nu era un moment pentru așa „distracție”.

Organizatorul ieșirii însă, ne dă vestea că traseul de sâmbătă va fi spre creastă, plecând de la Plaiul Foii. Eu capât un rânjet perfid însă încerc să informez în dreapta și stânga, indicând cu degetul arătător locul unde vom ajunge și faptul că va fi foarte dificil. Toți cei informați de mine au dat din cap: „Ah, n-are nimic”, „Și ce, eu nu pot?”, „Mișto!”.

Traseul ales a fost cel mai dificil dintre cele marcate, urma să aflu, și anume pe la „Lanțuri”. După cum sugerează și numele (aflat ulterior, desigur) a trebuit să tragem de lanțuri și cabluri pentru a urca partea stâncoasă a muntelui.

Gașca conținea și un câine (Tano), care a fost ajutat de stăpâni să urce anumite locuri, prin stilul smuls de ceafă :). Tano a fost senzațional! Au fost locuri unde cu greu urcai ca om, pentru un câine mi s-a părut mult mai dificil, plus că nu știam ce părere are el despre locul unde se află :)
Cu una, două excepții eram echipați în adidași, pantaloni scurți și poate un pulover ocazional („piți” sau „paltonar” style, sau cum ar zice traducătorii de filme „Cățărători fără voie”).

Ne-am deplasat foarte încet pentru că eram mulți, erau multe fete speriate, și traseul era destul de dificil printre stânci și lanțuri.

Am ajuns la ora 17.00 la Vârful „La om”, pe creasta muntelui. Peisajul era de poveste.

Ceilalți excursioniști se uitau la noi ca la urs, mai ales datorită echipamentul care lipsea aproape în totalitate. Din păcate acolo s-a spart gașca deoarece unii dintre noi au vrut să continue pe creastă, iar alții au vrut să nu fie prinși de întuneric pe munte. Eu + 3 persoane am constituit cea de-a doua categorie. Și am coborât pe la refugiul Grindului. Coborârea prin grohotiș este mai dificilă ca urcarea. Mai ales după ce ai mers o zi întreagă și ești în adidași.

Și mergeam noi, tot mergeam și timpul trecea. Timpul era neîndurător cu noi. Cei mai hazlii erau ciobanii care spuneau: mai sunt 3 km pe „acolo” și arătau o zonă total nedefinită, fără repere, fără nimic. Pe la ora 21.00 când deja era mai mult noapte decât zi, ne spune un cioban: „Vedeți dealul ăla, acolo la dreapta și unde se termină pădurea … bla bla bla..” Informațiile de genul ăsta mă disperau din cauză că: 1) Nu știam sigur la ce deal/pădure se referă pentru că erau mai multe în zonă, 2) Pentru că odată ajunși la acel deal de acolo mai erau sute de posibilități. Și mergem noi înainte și la un moment dat ajungem pe la 21.30 când abia mai distingeai obiectele din depărtare în mijlocul unei văi. Ce loc era mai bun pentru un animal sălbatic să te atace, dacă nu acolo unde are vizibilitate maximă și spațiu de acțiune din belșug?

Salvarea a venit de la o undă acustică pierdută a unei talange de oaie! Cu urechile ciulite am început ca disperații să ne grăbim spre acel sunet pierdut, în speranța că ajungem măcar la o stână. Am ajuns într-adevăr lângă o stână, unde am fost primiți cu „căldură” și multe lătrături de câinii acelei stâne. Eu am recomandat să intrăm într-un fel de țarc mai mare, ca un fel de scut, însă țarcul avea numai 3 laturi :D.

Vine ciobanul și zice să rămânem la el la stână (o stână de vară, cu acoperișul perforat pentru a se elimina ușor aburul și fumul de la producția de lactate). Evident că nu aveau electricitate în stână și acolo mai erau alți doi ciobani care curățau un lighean imens. Am zis că sunt la poarta iadului: În mijlocul munților, între lătratul câinilor, și intrarea într-o baracă de lemn unde doi ciobani curățau un butoi de metal la lumina unei lanterne! Ce imagine.. Peste o vale în stânga se vedea cabana Curmătura cu lumină la 2 ferestre ca niște ochișori, iar noi eram aici cu ciobanii și lanterna!

Primim niște mămăligă cu zer și după 20 minute culcarea. Eram în prima cameră cum intri (un fel de bucătărie). Cealaltă cameră avea și o „izolație” realizată cu un fel de celofan. În cealaltă cameră bezna era și mai accentuată, semămând cu un fund de grotă. Acolo dormeau ciobanii. Noi, două cupluri, ne-am culcat pe o bancă lipită de peretele comun cu cocina porcului :)) care a grohăit toată noaptea.

Tot în acestă cameră era făcut un jar care ne mai încălzea puțin, însă jarul era într-o copaie în pământ care avea funcția de aragaz pentru ceaunul imens în care fierbeau produse lactate sau mămăligă. Când să mai pună Mircea un lemn pe foc, se aude din negura camerei: „Bă! Nu mai pune lemne că ne trebuie mâine dimineață!” Ok, ne-am liniștit. Înveliți într-o plapumă veche și o șubă pe care nu ne-am fi dorit să le vedem la lumina zilei am încercat să adormim.

Mă trezesc după un timp, fericit că am dormit și că în scurt timp vom pleca. Întreb: cât este ceasul? Răspunsul a fost fatal: 22.30 :)) Dormisem 30 de minute și aveam un față o noaptea albă de toată frumusețea, în compania porcului vecin, a câinilor ce hălăduiau pe lângă stângă, a măgarului legat la mai mulți metri de stână (săracul) și a clopotelor oilor.

A fost o noapte cu vânt, nu se putea sta afară. La un moment dat măgarul a început să fie super agitat, au început să latre câinii, porcu și el își aducea contribuția în peretele meu de lemn. Ne-am gândit, încărcați deodată de adrenalină: „lupii!”. Iese ciobanu se uită, nimic. Nici un lup.

La ora 5 se aude: ”Bă, Gheorge! Hai!” și atunci ciobanii au plecat la muls de oi, sau ce treburi aveau ei. Peste circa o oră am adormit și noi. Când m-am trezit am văzut cât de „perforată” era acea cameră a stânii, în special probabil, pentru a elimina ușor fumul și aburul.

În alte 5 ore am ajuns în Măgura, pe cealaltă parte a muntelui față de Plaiul Foii, de unde am luat un taxi și ne-am dus la pensiunea unde eram cazați.

Acum îmi amintesc și povestesc amuzându-mă, însă atunci nu am avut aceeași stare de spiri :)

Din păcate multe astfel de locuri le descoperim numai la televizor, din comoditate. Vă îndemn astfel să Redescoperiți România întâi și apoi să aruncați banii prin străinătățuri!

3 comentarii to “Piatra Craiului”

  1. pui-de-dac says:

    Bad decisions make good stories :)

  2. Satul Măgura (Piatra Craiului) – un colț de paradis » Teodor Mincu: Jurnal de călătorie says:

    […] dată am remarcat peisajul zonei la finalul peripeției pe care v-am povestit-o deja. Atunci, ca și acum, mi s-a părut un rai pământesc. După cum […]

  3. Jepii Mici – Cabana Caraiman – Crucea Eroilor – Babele » Teodor Mincu: Jurnal de călătorie says:

    […] aventura din Piatra Craiului mi-am spus că nu poate fi ceva cu mult mai dificil și am plecat într-o miercuri, pentru a evita […]

Leave a Reply



Switch to our mobile site