Într-adevăr sună ca într-o banală poveste de dragoste, însă personajele din povestea mea sunt cele 2 euri ce se întâlnesc atât de rar şi discută în linişte despre ce a mai făcut fiecare.

Intermezzo 1.
Aş vrea să-ţi aduci aminte când a fost ultima dată când ai văzut stelele de pe cer ? Ele sunt mereu acolo, însă cine are timp să le admire ?

Intermezzo 2.
Fă-mi o favoare: Adu-ţi aminte când ai stat ultima oară să te gândeşti la ce ai mai făcut în ultima perioadă, şi ce planuri generale ai pentru viitor, în absenţa oricări surse de perturbaţie externă ?

La mine din păcate, ambele răspunsuri sunt triste şi le pot rosti într-un singur glas: “Cu mult timp în urmă!”

Şi astăzi, când m-am reîntâlnit cu mine pe strada circulată intens de evenimentele şi grijile zilnice, am făcut-o nu ca un exerciţiu ci din întâmplarea numită lipsă de somn. Şi uite aşa am stat noi şi am povestit şi ne-am dat seama că ne era dor unul de altul şi că este foarte bine ca din când în când, să ne deconectăm de orice sursă externă de bruiaj şi să mai stăm la taclale, ca pe vremuri când plictiseala ne unea destinele cu o frecvenţă năucitoare.

Situațiile grele prin care ai trecut te fac să fii mai sensibil când le vezi la alții. De ce crezi că există o oarecare solidaritate a șoferilor ? De ce sunt taximetriștii foarte uniți, indiferent de firma la care lucrează ? Jurnaliștii ? Montaniarzii ? Pentru că fiecare în calitatea sa conferită de moment (șofer, ziarist, călător, montaniard) a fost acolo, adică a trăit situații grele, care nu i-au plăcut și atunci când vede pe altul în greu într-o situație similară cu cea prin care a trecut el, este parcă involuntar impins să-l ajute.

Generalizând situațiile de mai sus, consider că cu cât treci prin mai multe momente grele (ceea ce nu-ți doresc), cu atât vei fi un om mai bun, un om care înțelege mai bine multe situații și se comportă optim de fiecare dată. Într-un cuvânt este vorba de experiențele de viață trăite și nu auzite.

Când îţi este frică de ceva anume ? Sau când anume eşti curajos într-o situaţie?

În faţa unui eveniment important, generator de adrenalină, oamenii se împart în 3 categorii:

1. Cei care gândesc logic, cântăresc ambele situaţii, cea de bine şi cea de rău şi sunt pregătiţi să treacă prin acel eveniment, poate mai puţin emoţionaţi

2. Cei care sunt luaţi pe sus de adrenalină, nu mai gândesc coerent şi frica a pus stăpânire pe ei, uneori o frică inexplicabilă.

3. Cei care nu gândesc prea mult de obicei, cei care nu sunt obişnuiţi să fie pregătiţi pentru ce e mai rău.

Eu consider că îţi este frică atunci când eşti în situaţia nr. 1, iar cazul negativ al evenimentului, dacă se întâmplă, te pune într-o situaţie în care nu eşti pregătit pentru o reacţie. Fie pierzi mult, fie nu ştii ce să faci în continuare. De multe ori frica îţi umbreşte şi modul de gândire.

O luptă se câştigă atunci când eşti curajos, adică atunci când eşti dispus să pierzi totul, respectiv atunci când ştii ce ai de făcut în cel mai rău caz. De obicei se întâmplă când deja ai mai fost “în iad”. Din păcate a fi dispus să pierzi totul, necesită o stare de spirit similară cu situaţia reală a pierderii.

A trece prin acel iad al pierderii, pentru a ajunge la acea stare de spirit, presupune o experienţă foarte neplăcută, pur şi simplu este ca şi cum ai fi pierdut, doar că încă nu s-a întâmplat în realitate. Şi atunci te întreb eu pe tine, ce farmec mai are victoria dacă tu ai simţit întâi gustul amar al înfrângerii ?

Astăzi am recepţionat lucrarea unor tâmplari. Lucrare nu tocmai uşoară. Eu nu prea mă pricep la astfel de lucruri. Adică de câte ori am încercat să face ceva, fie a ieşit strâmb, fie nu arăta bine, etc., mereu a trebui să fac anumite compromisuri.

Ceea ce m-a uimit azi a fost că acestor tâmplari lucrarea le-a ieşit perfect, sau hai să zicem 99% perfect. Pur şi simplu am rămas impresionat despre ce înseamnă să faci un lucru cu adevărat bine. Perfecţiunea în general nu poate fi atinsă. Nimeni nu este perfect, prima caracteristică fundamentală a omului este greşeala. Eh, azi am învăţat că uneori poţi păcăli aceste legi fundamentale. Uneori poţi face ceva perfect. Evident când faci ceva perfect, depui mai multă muncă, pierzi mai mult timp, deci cresc costurile. Totuşi atunci când iese perfect satisfacţia este dublă:

1) Clientul este mulţumit de lucrarea pe care tocmai i-ai livrat-o
2) Tu eşti satisfăcut de munca ta.

Deşi mereu îmi dau silinţa să ofer servicii de cea mai înaltă calitate, astăzi parcă am luat o lecţie şi simt că pot şi mai bine. Cred în lupta de a atinge perfecţiunea în ceea ce faci

A sta deoparte de pericole nu putem învăţa din cărţi (cel puţin nu în mod direct) sau de la alte persoane, ci numai din viaţa noastră de până în prezent, cu alte cuvinte din experienţă.

Pe Discovery Channel există o emisiune unde sunt intervievate diverse persoane care au reuşit să intre în închisoare într-o ţară străină, faţă de cea în care s-au născut. Eu am văzut 2 cazuri, iar în ambele persoana a fost rugată să treacă graniţa cu o valiză cu conţinut suspect, pentru o sumă semnificativă, în jurul a câtorva mii de euro.

O persoană care are experienţă de viaţă ştie că întotdeauna există un echilibru între ce dai şi ce primeşti. Dacă primeşti o grămadă de bani pentru un gest mic, este la mintea cocoşului că acel gest ascunde o faptă a cărei valoare este mult mai mare. Deci ceva este la mijloc.

Experienţa mea de viaţă mă învaţă când e bine să merg înainte cu anumite afaceri, contracte, gesturi, etc.. Partea nasoală este că această experienţă nu reiese din poveştile altora, ci tot din eşecurile sau succesele mele.

Recunosc că nu am reuşit să termin tot volumul. Înarmat cu răbdare şi interes, mă aşteptam să găsesc altceva. Mă aşteptam să găsesc un mesaj, o poveste sau o lume în fiecare poezie.

Experienţa pe care am avut-o citind aceste poezii, o pot descrie printr-o comparaţie:

E ca şi cum ai privi o pictură abstractă în care ai identifica unele contururi, însă nu ai reuşi să percepi mesajul transmis de întregul tablou.

Mai cred că sufletul omului se aseamănă cu o bucată de fier. Dacă dai cu un ciocan într-o bucată de fier, aceasta se va îndoi. Atenţie însă, bucata de fier va suferi o deformare plastică, nu elastică..deci ea îndoită rămâne. Aşa cred că este şi cu sufletul omului, ia lovituri şi se îndoaie. Dacă nu ia prea multe, poate îşi revine. Dacă ia mai multe şi în continuu va apărea deformaţia plastică şi va purta numele de obişnuinţă.

Considerând cele 2 idei prezentate mai sus şi mixându-le, ajung la concluzia că anturajul în care trăieşti te formează, oricât ai fi tu de “om de treabă”. Dacă zilnic stai cu golani, golan ajungi, dacă zilnic ai de a face cu oameni cu care trebuie să te porţi dur, pentru a nu te jupui de bani, aşa te vei obişnui. Astfel se explică şi caracterul oamenilor ce lucrează în vânzări..Ei mereu vor să vândă ceva, şi aşa se obilşnuiesc să fie chiar şi în timpul lor liber.

Revin la ideea că totuşi poate sunt o persoană căruia nu-i place să trăiască zilnic cu barda în mână, pentru a-şi asigura un trai corect şi cinstit. În acest caz încep să-mi pun întrebarea unde este libertatea mea ca individ, dacă eu sunt forţat de societate să trăiesc după nişte reguli nescrise pe care nu le agreez ?

În ziua de astăzi consider ca pe o mare provocare încercarea de conservare a valorilor proprii în lupta pentru supravieţuire în societate.

Bazându-se pe declaraţiile participanţilor la evenimente şi pe ajutorul istoricului Alex Mihai Stoenesc, Grigore Cartianu surprinde ultimele 3 zile aproape minut cu minut, din viaţa Ceauşeştilor.

Modul de adresare este jurnalistic, întâlnind un stil de relatare al acţiunilor alert şi uneori chiar exacerbat, pentru a transmite conştiinţei cititorului atmosfera apăsătoare a acelor zile.

Cartea nu este o lucrare ştiinţifică din punct de vedere istoric, ci o relatare în amănunt a “metabolismului” loviturii de stat din Decembrie 1989.

Eu consider că este o lucrare suficientă pentru cultura noastră generală, în ceea ce priveşte destinul dictatorilor, şi în acelaşi timp un punct de plecare pentru cei care doresc să studieze în amănunt întregul fenomen al loviturii de stat.

Întorcându-mă la lideri. Evident că răspunderea şi încărcătura acestei poziţii este direct proporţională cu anvergura organizaţiei. Mă gândeam astăzi totuşi câtă putere poate deţine un om, o singură persoană, asupra celor din jur ? Aici un caz uşor de exemplificat este cel al lui Traian Băsescu, preşedintele României. Acesta conduce singur o ţară întreagă şi acest lucru nu datorită naturii funcţiei sale, ci este un “merit” personal. Obama conduce una dintre cele mai mari puteri mondiale, oare cât cântăreşte aerul de pe umerii lui ?

Totuşi, având în vedere bagajul nou de cunoştinţe istorice pe care încerc să-l asimilez, cred că unul dintre cei mai mari conducători din istorie (şi în acelaşi timp şi reformator), a fost Mikhail Gorbachev

Tu ce crezi?

Era un domn care spunea că în viitorul îndepărtat, Soarele îşi va mări dimensiunile şi primele 4 planete Mercurs, Venus, Terra şi Marte vor fi mistuite, poate chiar asimilate de Soare. Rasa umană va dispărea sau se va muta pe un satelit al lui Saturn, etc.

În ambele situaţii, un lucru este evident: Cantitatea de informaţie / energie umană se va decima. Deci chiar dacă o parte din oameni, că nu cred că vor putea toţi, vor migra pe o altă planetă, nimic nu va mai fi la fel. Se va schimba tot sistemul de valori, va fi o altă viaţă. Iar dacă nu va pleca nimeni..vor muri cu toţii.

Îţi dai seama în faţa unui astfel de scenariu, toate personalităţile umane istorice, toate realizările, însuşi Hitler, se reduc la dimensiunea unei bacterii, ca şi importanţă. Tot efortul lui Ahile de a rămâne în istorie va fi zădărnicit. Atâtea cărţi, atâta valoare culturală strânsă de întreaga lume, va dispărea (chiar şi manelele), fără ca nimeni vreodată (şi aici mă refer pur şi simplu la eternitate, într-un context ştiinţitic deci) să ştie de aceste realizări. Napoleon va fi uitat, Roma la fel..nu mai zic de Războaiele Mondiale şi eroii lor.

Deşi consider că istoria este adversara tradiţională a timpului ce îţi poate oferi răsplata supremă pentru o viaţă atât de scurtă, iat-o şi pe ea dezarmată în faţa unui astfel de scenariu.

Aceste scenarii te fac poate mai egoist şi te trimit cu gândul la “Carpe Diem !”