Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Când eram mai mic, adică acum aproximativ 4 ani, hai 5, vorbeam cu cineva foarte drag mie. Şi cum îi povesteam planurile mele de viitor (din viitorul apropiat), cum o să am eu succes, şi cum o să cuceresc eu lumea şi va fi bine pentru toţi pe care-i iubesc, mi-a spus următoarele vorbe: “Ce frumos ştii să visezi!“. Scena asta nu cred că o voi uita până am să mor. Parcă mi-a fost întipărită în minte cu un fier roşu.

Pe moment, m-am simţit bine, interpretând fraza în felul următor: “Bravo băiatule că ai visuri mari, spre diferenţă de alţii care au visuri mărunte”.

Acum câteva zile, m-am aflat într-un context asemănător, însă de această dată nu eram eu care visam frumos. Şi ascultând aşa nişte vise ceva mai tinere, mi-au venit pe vârful limbi exact aceleaşi cuvinte: “Ce frumos ştii să visezi !”, însă nu ştiu dacă le-am mai rostit sau nu.. Ideea este că am avut o revelaţie, mi-am dat seama că de fapt aceste cuvinte exprimă un alt tip de admiraţie, unul de genul: “Ce vise frumoase, inocente şi măreţe generează o minte, datorită naivităţii vârstei şi lipsei de experienţă în viaţă.”

Fără să-ţi dai seama, de multe ori în viaţă, când nu ai ştiut un anumit lucru ai încercat să-l intuieşti folosind unul dintre cele două instrumente: asemănarea sau antiteza.

Exemple..: “Câte pagini ţi-a luat referatul ?”, “Ce notă ai luat ? Şi ai ştiut..?”, etc.

Binenţeles că nicio necunoaştere nu este mai mare şi mai profundă decât nefiinţa. Înarmat cu aceste 2 arme, privesc realitatea în modul următor:

Oare mai există ceva, apoi ? Nu ştiu..

Dar şi tu şi eu, şi oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu va avea fiinţe iubite care se vor afla acolo. Unde acolo ? Nu ştiu..şi de aceea voi conveni cu tine să numesc acel loc, indiferent ce o fi el, “acolo“.

Revenind..În cazul fericit, acolo este un paradis, ceea ce ar fi un lucru excelent şi discuţia noastră nu ar avea sens, urmând să fim veşnic fericiţi. Însă, dacă nu este un paradis ? Dacă nu este nici măcar un iad ?..Este ceva ce nu ne putem imagina..poate doar un banal somn. Când dormi, adânc, nu realizezi că dormi..ci doar “scurtezi” timpul. Poate vom “scurta” un timp veşnic. Astea sunt detalii, dar cel mai important lucru este că, prin asemănare, nu vei fi primul şi nici singurul care vei ajunge acolo. Şi, indiferent de ce este acel acolo, vei trece prin aceeaşi experienţă prin care au trecut şi cei dragi ţie, şi conform teoremei tranzitivităţii (Dacă a=b şi a=c, atunci b=c), ar trebui să ajungi lângă ei, lucru care nu mi se mai pare atât de sumbru, orice ar fi acel acolo.

Dar ce este cu antiteza ? O teorie pe care am discutat-o şi cu câţiva prieteni, este că, deşi la prima vedere este macabru, faptul că ar exista demoni, printre muritori, nu este un lucru atât de rău. Pentru că existenţa răului, denotă (prin antiteză) existenţa binelui. Asta înseamnă că odată ce există rău trebuie să existe şi un bine care să echilibreze balanţa. Natura este într-un permanent echilibru, cum spune şi o vorbă mai veche “După rău vine şi bine”. Deci dacă există rău, trebuie să existe şi un bine.

Concluzia este că în cazul fericit, există un bine, iar în cazul mai puţin fericit..mergem cu toţii în acelaşi loc, ceea ce poate fi un minim de bine.

Din păcate zi de zi observ că societatea este crudă cu mine ca individ. Şi pe măsură ce înaintez în viaţă, cu fiecare zi, această societate, prin interacţiunea cu cei din jur, mă privează de o libertate. O libertate juvenilă şi anume libertatea de a fi eu însumi, de a gândi liber şi de a fi sincer cu cei toţi cei din jur.

Desigur, probabil vei spune că sunt naiv, pentru că sper la aceste lucruri. Sau poate te vei gândi că exagerez şi că tu eşti liber din punctul de vedere al termenilor de mai sus, însă asta nu ar fi decât o laşitate faţă de tine însuţi.

În societate trebuie să ai un scut în faţa bişniţarilor, în faţa frustraţilor, în faţa celor ce-ţi vor răul pur şi simplu. Acest scut ia forma unui comportament pe care eşti obligat să-l ai faţă de ei. Trebuie să te aperi cumva de rău şi deci trebuie să te porţi ca atare. Dar poate că tu nu eşti aşa. Poate că nu eşti genul de om care să ţipe la cei din jur, poate că nu eşti genul de om care caută să-i păcălească pe cei din jur, poate eşti genul de om care-şi respectă concetăţii, poate eşti altfel… Însă societatea nu-ţi permite şi trebuie să te porţi aşa cum poate că NU eşti. Trebuie deci să fii ipocrit (însă în sensul bun, dacă există, al cuvântului). În societate dacă nu ţipi la cine trebuie, acela nu face nimic, dacă nu dai din coate, vei fi mereu ultimul la coadă, dacă nu-i mituieşti pe diverşi, nu obţii nimic. Şi uite cum societatea nu-ţi dă voie să fii tu însuţi.

Oare când vom fi cu adevărat liberi ? sau unde ?

Un cuvânt atât de mic cu un înţeles copleşitor.

Când ceva este nul, tot ce ţine de el este pierdut. Nul-ul este ca un deşert, nul-ul este fără speranţă, este indiferent, este sterp, este dezolant.

Nul-ul împrumută proprităţile matematice ale lui zero. Din nul nu poţi face nimic..2,3,4 sau oricâte nul-uri ai pune la un loc vei obţine tot un nul. Şi nici măcar unul mai mare!.. Singura soluţie de a scăpa de un nul, este de a construi ceva pe el, dintr-un material ce nu-l conţine. Dar cum poţi găsi un material ce nu conţine nisip, atunci când eşti în deşert?!

De multe ori, nul-ul este un iad. Nu un iad al suferinţei ci un iad al indiferenţei.

Aşa că gândeşte-te bine când spui că ceva este NUL pentru tine.