Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Unul şi acelaşi şi totuşi atât de departe.

Într-adevăr sună ca într-o banală poveste de dragoste, însă personajele din povestea mea sunt cele 2 euri ce se întâlnesc atât de rar şi discută în linişte despre ce a mai făcut fiecare.

Intermezzo 1.
Aş vrea să-ţi aduci aminte când a fost ultima dată când ai văzut stelele de pe cer ? Ele sunt mereu acolo, însă cine are timp să le admire ?

Intermezzo 2.
Fă-mi o favoare: Adu-ţi aminte când ai stat ultima oară să te gândeşti la ce ai mai făcut în ultima perioadă, şi ce planuri generale ai pentru viitor, în absenţa oricări surse de perturbaţie externă ?

La mine din păcate, ambele răspunsuri sunt triste şi le pot rosti într-un singur glas: “Cu mult timp în urmă!”

Şi astăzi, când m-am reîntâlnit cu mine pe strada circulată intens de evenimentele şi grijile zilnice, am făcut-o nu ca un exerciţiu ci din întâmplarea numită lipsă de somn. Şi uite aşa am stat noi şi am povestit şi ne-am dat seama că ne era dor unul de altul şi că este foarte bine ca din când în când, să ne deconectăm de orice sursă externă de bruiaj şi să mai stăm la taclale, ca pe vremuri când plictiseala ne unea destinele cu o frecvenţă năucitoare.

Dacă stai să te gândeşti, în viaţă există o succesiune de momente dominate de frică, respectiv curaj.

Când îţi este frică de ceva anume ? Sau când anume eşti curajos într-o situaţie?

În faţa unui eveniment important, generator de adrenalină, oamenii se împart în 3 categorii:

1. Cei care gândesc logic, cântăresc ambele situaţii, cea de bine şi cea de rău şi sunt pregătiţi să treacă prin acel eveniment, poate mai puţin emoţionaţi

2. Cei care sunt luaţi pe sus de adrenalină, nu mai gândesc coerent şi frica a pus stăpânire pe ei, uneori o frică inexplicabilă.

3. Cei care nu gândesc prea mult de obicei, cei care nu sunt obişnuiţi să fie pregătiţi pentru ce e mai rău.

Eu consider că îţi este frică atunci când eşti în situaţia nr. 1, iar cazul negativ al evenimentului, dacă se întâmplă, te pune într-o situaţie în care nu eşti pregătit pentru o reacţie. Fie pierzi mult, fie nu ştii ce să faci în continuare. De multe ori frica îţi umbreşte şi modul de gândire.

O luptă se câştigă atunci când eşti curajos, adică atunci când eşti dispus să pierzi totul, respectiv atunci când ştii ce ai de făcut în cel mai rău caz. De obicei se întâmplă când deja ai mai fost “în iad”. Din păcate a fi dispus să pierzi totul, necesită o stare de spirit similară cu situaţia reală a pierderii.

A trece prin acel iad al pierderii, pentru a ajunge la acea stare de spirit, presupune o experienţă foarte neplăcută, pur şi simplu este ca şi cum ai fi pierdut, doar că încă nu s-a întâmplat în realitate. Şi atunci te întreb eu pe tine, ce farmec mai are victoria dacă tu ai simţit întâi gustul amar al înfrângerii ?

În ultima vreme am avut de a face cu un număr mai ridicat de persoane decât de obicei. Desigur, cu scop comercial. Ceea ce m-a surprins neplăcut este că fiecare persoană cu care am intrat în contact, nu ştia cum să mă jumulească mai mult, nu ştia cum să facă un ban în plus şi aşa mai departe. Aşa cum spuneam şi mai demult, şi nu este o noutate, trebuie să te gândeşti că ai de supravieţuit într-o junglă, pentru a nu fi călcat în picioare.

Mai cred că sufletul omului se aseamănă cu o bucată de fier. Dacă dai cu un ciocan într-o bucată de fier, aceasta se va îndoi. Atenţie însă, bucata de fier va suferi o deformare plastică, nu elastică..deci ea îndoită rămâne. Aşa cred că este şi cu sufletul omului, ia lovituri şi se îndoaie. Dacă nu ia prea multe, poate îşi revine. Dacă ia mai multe şi în continuu va apărea deformaţia plastică şi va purta numele de obişnuinţă.

Considerând cele 2 idei prezentate mai sus şi mixându-le, ajung la concluzia că anturajul în care trăieşti te formează, oricât ai fi tu de “om de treabă”. Dacă zilnic stai cu golani, golan ajungi, dacă zilnic ai de a face cu oameni cu care trebuie să te porţi dur, pentru a nu te jupui de bani, aşa te vei obişnui. Astfel se explică şi caracterul oamenilor ce lucrează în vânzări..Ei mereu vor să vândă ceva, şi aşa se obilşnuiesc să fie chiar şi în timpul lor liber.

Revin la ideea că totuşi poate sunt o persoană căruia nu-i place să trăiască zilnic cu barda în mână, pentru a-şi asigura un trai corect şi cinstit. În acest caz încep să-mi pun întrebarea unde este libertatea mea ca individ, dacă eu sunt forţat de societate să trăiesc după nişte reguli nescrise pe care nu le agreez ?

În ziua de astăzi consider ca pe o mare provocare încercarea de conservare a valorilor proprii în lupta pentru supravieţuire în societate.

De foarte multe ori în viaţă nu priveşti unde trebuie cu sufletul. Cu alte cuvinte: “Nu apreciezi un lucru, decât după ce-l pierzi”.

Totuşi între prima frază şi acel dicton, există o diferenţă de nuanţă.

De mult ori în viaţă mi s-a întâmplat să apreciez lucrurile altuia, faptele unei persoane străine, iar ceea ce se întâmpla în jurul meu mi se părea normal. Astfel de multe ori am răsplătit faptele altora cu mult mai multă recunoştinţă, decât ale celor de lângă mine.

Cred că este momentul să analizăm mai bine ce se întâmplă la noi în ogradă şi să apreciem acele lucruri şi fapte ca şi cum ar fi făcute de un străin. Cred că am avea parte de mai multă fericire şi mai puţine dezamăgiri.

Pe toate drumurile auzi: „Nu mai am timp de aia..”, „Nu mai am timp de nimic”, „Oare când a trecut și ziua de azi”, etc..

Da, este adevărat. Nu contest, ci vreau să confirm acest lucru într-un mod mai practic. Vin cu o dovadă a cărui ușurință de a demonstra cum timpul se contractă pur și simplu mă face să scriu acest text. Este o dovadă a tehnologiei, ce-mi stârnește gânduri filosofice:

Acum 10 ani (sau mai mult dacă dorești), accesul la Internet se făcea utilizând un modem „Dial-up”, ce-ți permitea navigarea pe Internet cu o viteză, poate de 20 de ori mai mică.

Dacă mi-ai oferi astăzi un sistem conectat la Internet cu această viteză, cred că aș turba la calculator. Acum 10 ani nu era așa.. Acum 10 ani așteptam cuminte să se încarce paginile (da, erau mai sumare) cu răbdare. Asta înseamnă, că acum 10 ani, fără să mă enervez, dedicam fiecărei pagini de Internet vizualizată de 10 ori mai mult timp, fără proteste. Acum însă..e altfel..nu mai am răbdare pentru că nu am timp..

Aş fi avut din diverse surse mulţi bani şi dintotdeauna. Bani nemunciţi, bani avuţi din primul moment de conştiinţă..

Oare m-aş mai fi bucurat la:

Fiecare răsărit răcoros de Soare ?
La citirea unei cărţi oarecare ?
La o porţie de lapte bătut cu fulgi de porumb ?
La fiecare realizare pe care o am, după multă trudă ?
La fiecare pas şi la fiecare gură de aer curat, atunci când urc un munte ?
La muzica lui Florian Pittiş sau Vali Stelian ?
Când mănânc o porţie de mici la Kaufland ?
Când merg cu colegii la o şaroma la Dristor ?
Când face unul cinste cu o simplă sticlă de suc ?
La un meci de basket ?
Când scriu aceste rânduri citite de numai câţiva oameni ?

Te las să tragi concluzia.

Omul întotdeuna şi-a dorit să aibe ceea ce este mai greu sau chiar imposibil de obţinut. Poate că firea asta a omului l-a făcut şi să evolueze.

Unul dintre lucrurile cele mai inaccesibile pentru mine este trecerea timpului.

În esenţă, a te bate cu trecerea timpului coincide cu a învinge moartea. Momentan singura modalitate de a lupta cu timpul este o capsulă a timpului. Capsulă unde să păstrez eşantioane din viaţa mea, sub diverse forme. Acest blog însuşi este o capsulă a timpului, deoarece dacă-l iau de la prima pagină şi-l citesc, pagină cu pagină, pur şi simplu voi parcurge cele mai importante trăiri din viaţa mea, cronologic.

Totuşi în această capsulă a timpului, doresc să pun separat o capsulă mai mică. Una dintre marile teme de gândire ale mele este fericirea absolută. Care lucru din viaţa mea mă va face cu adevărat fericit ? Unde trebuie să ajung sau ce anume trebuie să fac pentru a ajunge să fiu într-o stare euforică de lungă durată? Momentan nu am găsit răspunsurile la aceste întrebări, însă prin încercări doresc să mă apropii de răspunsul corect. Totuşi trecerea timpului îmi relevă noi valori, noi teme de gândire şi apar noi candidaţi pentru fericirea absolută pe care o caut.

Astfel această capsulă a timpului are rolul de a însemna versiuni ale fericirii, fericire care face viaţa să merite a fi trăită.

În acest moment consider că fericirea absolută este o stare de bine pe care să o ai zi de zi. Această stare de bine trebuie să fie justificată de o comoditate financiară (construită de tine) şi afectivă şi o carieră profesională respectabilă.

Repet, acestea sunt valorile la acest moment. Vedem ce va fi în viitor :)

Esenţa şi Aparenţa ne vor însoţi până în ultima clipă a vieţii noastre. Atât de des ajung să port discuţii care se reduc la diferenţa dintre esenţă şi aparenţă încăt cred că aş putea descrie multe întâmplări care să le contureze în diverse ipostaze.

Cred că identificarea esenţei în acţiunile din viaţa de zi cu zi ar putea deveni un job, un sport, o materie de curs.

Totuşi mai cred că abilitatea de a identifica esenţa creşte direct proporţional cu experienţa de viaţă. Experienţa dură de viaţă.

Azi, Teo, mai în glumă, mai în serios îmi spunea să iau poziţie faţă de ce se întâmplă la noi în ţară în aceste vremuri instabile. Aici apar “surorile” despre care vorbeam mai sus. Nu este greu să scriu câteva cuvinte subiective referitoare la situaţia actuală. Problema este legată de relevanţa textului meu. Sunt eu specialist în domeniu ? Cunosc toate datele problemei ? Nu de 2 ori, iar aceste întrebări vor continua.
Bun, şi dacă încep să-mi dau cu părerea despre nişte lucruri pe care nu le cunosc bine, nu aş fi un diletant? Nu aş afişa o aparenţă mincinoasă ?
Ba da.

O altă idee legată de esenţă se referă la oamenii care ne înconjoară.

Există oameni pe care îi respectăm din diverse motive subiective şi oameni pe care îi detestăm tot din considerente subiective. Să zicem că ambele persoane vor spune un lucru bun sau rău despre tine. Ar fi greşit să te superi sau să te bucuri referitor la ceea ce spune omul pe care îl deteşti despre tine. De ce? Pentru că este o aparenţă. Dacă îl deteşti însemnă că acel om nu deţine aceleaşi valori morale ca şi tine. Atunci de ce să te laşi influenţat emotiv de către cineva care de fapt pur şi simplu “nu există” ? Este o aparenţă. Ar trebui să iei în considerare ceea ce zice omul pe care îl respecţi despre tine, pentru că el deţine aceleaşi valori morale ca şi tine, sau valori agreate de tine şi deci înseamnă că este relevant pentru tine.

Când eram mai mic, adică acum aproximativ 4 ani, hai 5, vorbeam cu cineva foarte drag mie. Şi cum îi povesteam planurile mele de viitor (din viitorul apropiat), cum o să am eu succes, şi cum o să cuceresc eu lumea şi va fi bine pentru toţi pe care-i iubesc, mi-a spus următoarele vorbe: “Ce frumos ştii să visezi!“. Scena asta nu cred că o voi uita până am să mor. Parcă mi-a fost întipărită în minte cu un fier roşu.

Pe moment, m-am simţit bine, interpretând fraza în felul următor: “Bravo băiatule că ai visuri mari, spre diferenţă de alţii care au visuri mărunte”.

Acum câteva zile, m-am aflat într-un context asemănător, însă de această dată nu eram eu care visam frumos. Şi ascultând aşa nişte vise ceva mai tinere, mi-au venit pe vârful limbi exact aceleaşi cuvinte: “Ce frumos ştii să visezi !”, însă nu ştiu dacă le-am mai rostit sau nu.. Ideea este că am avut o revelaţie, mi-am dat seama că de fapt aceste cuvinte exprimă un alt tip de admiraţie, unul de genul: “Ce vise frumoase, inocente şi măreţe generează o minte, datorită naivităţii vârstei şi lipsei de experienţă în viaţă.”

Fără să-ţi dai seama, de multe ori în viaţă, când nu ai ştiut un anumit lucru ai încercat să-l intuieşti folosind unul dintre cele două instrumente: asemănarea sau antiteza.

Exemple..: “Câte pagini ţi-a luat referatul ?”, “Ce notă ai luat ? Şi ai ştiut..?”, etc.

Binenţeles că nicio necunoaştere nu este mai mare şi mai profundă decât nefiinţa. Înarmat cu aceste 2 arme, privesc realitatea în modul următor:

Oare mai există ceva, apoi ? Nu ştiu..

Dar şi tu şi eu, şi oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu va avea fiinţe iubite care se vor afla acolo. Unde acolo ? Nu ştiu..şi de aceea voi conveni cu tine să numesc acel loc, indiferent ce o fi el, “acolo“.

Revenind..În cazul fericit, acolo este un paradis, ceea ce ar fi un lucru excelent şi discuţia noastră nu ar avea sens, urmând să fim veşnic fericiţi. Însă, dacă nu este un paradis ? Dacă nu este nici măcar un iad ?..Este ceva ce nu ne putem imagina..poate doar un banal somn. Când dormi, adânc, nu realizezi că dormi..ci doar “scurtezi” timpul. Poate vom “scurta” un timp veşnic. Astea sunt detalii, dar cel mai important lucru este că, prin asemănare, nu vei fi primul şi nici singurul care vei ajunge acolo. Şi, indiferent de ce este acel acolo, vei trece prin aceeaşi experienţă prin care au trecut şi cei dragi ţie, şi conform teoremei tranzitivităţii (Dacă a=b şi a=c, atunci b=c), ar trebui să ajungi lângă ei, lucru care nu mi se mai pare atât de sumbru, orice ar fi acel acolo.

Dar ce este cu antiteza ? O teorie pe care am discutat-o şi cu câţiva prieteni, este că, deşi la prima vedere este macabru, faptul că ar exista demoni, printre muritori, nu este un lucru atât de rău. Pentru că existenţa răului, denotă (prin antiteză) existenţa binelui. Asta înseamnă că odată ce există rău trebuie să existe şi un bine care să echilibreze balanţa. Natura este într-un permanent echilibru, cum spune şi o vorbă mai veche “După rău vine şi bine”. Deci dacă există rău, trebuie să existe şi un bine.

Concluzia este că în cazul fericit, există un bine, iar în cazul mai puţin fericit..mergem cu toţii în acelaşi loc, ceea ce poate fi un minim de bine.