Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

De multe ori în situații disperate, ajutorul va veni de unde nu te aștepți. De multe ori pe stradă, în magazin, în piață, dacă ai parte de un eveniment neplăcut, cel mai probabil vei primi ajutor de la un om simplu. De ce crezi? Pentru că de cele mai multe ori acel om a fost acolo, în situația grea în care te afli, conștientizează cum este să fii în greu și atunci sare și te ajută, empatizeazând cu tine.

Situațiile grele prin care ai trecut te fac să fii mai sensibil când le vezi la alții. De ce crezi că există o oarecare solidaritate a șoferilor ? De ce sunt taximetriștii foarte uniți, indiferent de firma la care lucrează ? Jurnaliștii ? Montaniarzii ? Pentru că fiecare în calitatea sa conferită de moment (șofer, ziarist, călător, montaniard) a fost acolo, adică a trăit situații grele, care nu i-au plăcut și atunci când vede pe altul în greu într-o situație similară cu cea prin care a trecut el, este parcă involuntar impins să-l ajute.

Generalizând situațiile de mai sus, consider că cu cât treci prin mai multe momente grele (ceea ce nu-ți doresc), cu atât vei fi un om mai bun, un om care înțelege mai bine multe situații și se comportă optim de fiecare dată. Într-un cuvânt este vorba de experiențele de viață trăite și nu auzite.

Mereu am avut un respect deosebit pentru cel care poate face bine un lucru la care nu mă pricep, sau pe care eu nu-l pot face.

Astăzi am recepţionat lucrarea unor tâmplari. Lucrare nu tocmai uşoară. Eu nu prea mă pricep la astfel de lucruri. Adică de câte ori am încercat să face ceva, fie a ieşit strâmb, fie nu arăta bine, etc., mereu a trebui să fac anumite compromisuri.

Ceea ce m-a uimit azi a fost că acestor tâmplari lucrarea le-a ieşit perfect, sau hai să zicem 99% perfect. Pur şi simplu am rămas impresionat despre ce înseamnă să faci un lucru cu adevărat bine. Perfecţiunea în general nu poate fi atinsă. Nimeni nu este perfect, prima caracteristică fundamentală a omului este greşeala. Eh, azi am învăţat că uneori poţi păcăli aceste legi fundamentale. Uneori poţi face ceva perfect. Evident când faci ceva perfect, depui mai multă muncă, pierzi mai mult timp, deci cresc costurile. Totuşi atunci când iese perfect satisfacţia este dublă:

1) Clientul este mulţumit de lucrarea pe care tocmai i-ai livrat-o
2) Tu eşti satisfăcut de munca ta.

Deşi mereu îmi dau silinţa să ofer servicii de cea mai înaltă calitate, astăzi parcă am luat o lecţie şi simt că pot şi mai bine. Cred în lupta de a atinge perfecţiunea în ceea ce faci

Aud multe cazuri ale unor oameni care au intrat în mod inexplicabil în probleme foarte serioase. Eu însumi mă feresc întotdeauna, însă nu întotdeauna reuşesc, să intru pe un drum care mă conduce spre situaţii neplăcute. Dar cum reuşim totuşi să ne ţinem deoparte de aceste pericole ?

A sta deoparte de pericole nu putem învăţa din cărţi (cel puţin nu în mod direct) sau de la alte persoane, ci numai din viaţa noastră de până în prezent, cu alte cuvinte din experienţă.

Pe Discovery Channel există o emisiune unde sunt intervievate diverse persoane care au reuşit să intre în închisoare într-o ţară străină, faţă de cea în care s-au născut. Eu am văzut 2 cazuri, iar în ambele persoana a fost rugată să treacă graniţa cu o valiză cu conţinut suspect, pentru o sumă semnificativă, în jurul a câtorva mii de euro.

O persoană care are experienţă de viaţă ştie că întotdeauna există un echilibru între ce dai şi ce primeşti. Dacă primeşti o grămadă de bani pentru un gest mic, este la mintea cocoşului că acel gest ascunde o faptă a cărei valoare este mult mai mare. Deci ceva este la mijloc.

Experienţa mea de viaţă mă învaţă când e bine să merg înainte cu anumite afaceri, contracte, gesturi, etc.. Partea nasoală este că această experienţă nu reiese din poveştile altora, ci tot din eşecurile sau succesele mele.

Zilele astea am prins câteva minute pe National Geographic un documentar despre planete şi sistemul nostru solar.

Era un domn care spunea că în viitorul îndepărtat, Soarele îşi va mări dimensiunile şi primele 4 planete Mercurs, Venus, Terra şi Marte vor fi mistuite, poate chiar asimilate de Soare. Rasa umană va dispărea sau se va muta pe un satelit al lui Saturn, etc.

În ambele situaţii, un lucru este evident: Cantitatea de informaţie / energie umană se va decima. Deci chiar dacă o parte din oameni, că nu cred că vor putea toţi, vor migra pe o altă planetă, nimic nu va mai fi la fel. Se va schimba tot sistemul de valori, va fi o altă viaţă. Iar dacă nu va pleca nimeni..vor muri cu toţii.

Îţi dai seama în faţa unui astfel de scenariu, toate personalităţile umane istorice, toate realizările, însuşi Hitler, se reduc la dimensiunea unei bacterii, ca şi importanţă. Tot efortul lui Ahile de a rămâne în istorie va fi zădărnicit. Atâtea cărţi, atâta valoare culturală strânsă de întreaga lume, va dispărea (chiar şi manelele), fără ca nimeni vreodată (şi aici mă refer pur şi simplu la eternitate, într-un context ştiinţitic deci) să ştie de aceste realizări. Napoleon va fi uitat, Roma la fel..nu mai zic de Războaiele Mondiale şi eroii lor.

Deşi consider că istoria este adversara tradiţională a timpului ce îţi poate oferi răsplata supremă pentru o viaţă atât de scurtă, iat-o şi pe ea dezarmată în faţa unui astfel de scenariu.

Aceste scenarii te fac poate mai egoist şi te trimit cu gândul la “Carpe Diem !”

Să ai pasiuni este bine. Ai cu ce să-ţi umpli timpul liber, ai un scop de a economisi bani, te relaxezi şi viaţa devine frumoasă atunci când îţi petreci timpul cu ele.

Există însă oameni care au pasiuni foarte puternice. De obicei aceştia ajung la un nivel artistic. Fac acel lucru cu atâta pasiune încât oricât de banal ar fi obiectul acelei pasiuni, acesta devine personalizat, capătă chiar o anumită personalitate şi de foarte multe ori devine foarte apreciat.

Într-adevăr ca să faci un lucru bine trebuie să te pasioneze. Ideea la care vreau să ajung este că uneori aceste pasiuni devin obsedante, te obsedează că nu poţi face un desen într-un anumit fel,etc. Atunci ce faci ? Păi inconştient încerci să revii la starea de echilibru emoţional, prin rezolvarea problemei, ceea ce se traduce prin exersare până la epuizare. Când ai ajuns în starea asta, îţi poţi lua adio de la iubită, prieteni şi uneori chiar şi familie. Cred că este uşor de demonstrat teoria de mai sus, cu ajutorul pictorilor, sculptorilor, sau artiştilor foarte buni în general.

Tragediile se împart în 2 categorii:

1) Tragediile generoase, care au un caracter ciclic şi îţi oferă posibilitatea de a mai trece odată prin ele.

2) Tragediile egoiste, care au un caracter unidirecţional şi nu îţi acordă prilejul de a te situa din nou în momentul t0 dinaintea tragediei.

Tragediile generoase le trăim zilnic, uneori nici nu le dăm importanţă. Cum ar fi de exemplu: să spargi un pahar, să cazi pe scări, etc. Sunt lucruri pe care le putem repeta, sunt lucruri care pot fi remediate. Sunt tragedii care odată depăşite ne pot apărea din nou în cale, fără ca acest lucru să ne afecteze viaţa în mod foarte semnificativ.

Tragediile egoiste, sunt de fapt cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. O tragedie egoistă, este atunci când păţeşti ceva care te va afecta toată viaţa, este acea situaţie în care ai vrea să dai timpul înapoi pentru a nu mai face o anumită greşeală. Sunt întâmplările care nu îţi mai acordă o a 2a şansă. Este ca şi cum ai merge pe un câmp minat. Dacă ai călcat pe o mină, pe a doua sigur nu vei apuca să mai calci. Este un bilet de autobuz cu o singură călătorie, care tocmai a fost perforat.

În cazul acestor tragedii, problema generală este că înainte de a ni se întâmpla suntem foarte siguri pe noi şi ştim că nouă nu are cum să ni se întâmple aşa ceva. Şi prin absurd, totuşi, dacă se întâmplă ? Ce faci ? Un lucru este sigur, din rahatul ăla nu mai ieşi intact. Vei zice că ai avut ghinion..Dar oare aşa este ?

Multă lume nu înţelege că nu suntem într-un joc de calculator cu mai multe vieţi. Dacă ai păţit ceva n-are nimic, că mai ai 2 vieţi de rezervă. Adevărat în jocuri, însă fals în realitate. De câte ori ai ajuns să te întrebi, “Cum de am intrat în rahatul ăsta?”, moment în care îţi doreşti să rezolvi situaţia cu minim de profit? Eu am păţit-o de câteva ori şi pur şi simplu am învăţat să fiu mai precaut, să prevăd şi să previn astfel de situaţii. “Lasă că nu păţesc eu”, deşi sunt într-un pericol, mi-am scos-o din sistem şi prefer să-mi complic existenţa prevenind situaţile unidirecţionale.
Asta ar trebui să faci şi tu..

De foarte multe ori în viaţă nu priveşti unde trebuie cu sufletul. Cu alte cuvinte: “Nu apreciezi un lucru, decât după ce-l pierzi”.

Totuşi între prima frază şi acel dicton, există o diferenţă de nuanţă.

De mult ori în viaţă mi s-a întâmplat să apreciez lucrurile altuia, faptele unei persoane străine, iar ceea ce se întâmpla în jurul meu mi se părea normal. Astfel de multe ori am răsplătit faptele altora cu mult mai multă recunoştinţă, decât ale celor de lângă mine.

Cred că este momentul să analizăm mai bine ce se întâmplă la noi în ogradă şi să apreciem acele lucruri şi fapte ca şi cum ar fi făcute de un străin. Cred că am avea parte de mai multă fericire şi mai puţine dezamăgiri.

Pe toate drumurile auzi: „Nu mai am timp de aia..”, „Nu mai am timp de nimic”, „Oare când a trecut și ziua de azi”, etc..

Da, este adevărat. Nu contest, ci vreau să confirm acest lucru într-un mod mai practic. Vin cu o dovadă a cărui ușurință de a demonstra cum timpul se contractă pur și simplu mă face să scriu acest text. Este o dovadă a tehnologiei, ce-mi stârnește gânduri filosofice:

Acum 10 ani (sau mai mult dacă dorești), accesul la Internet se făcea utilizând un modem „Dial-up”, ce-ți permitea navigarea pe Internet cu o viteză, poate de 20 de ori mai mică.

Dacă mi-ai oferi astăzi un sistem conectat la Internet cu această viteză, cred că aș turba la calculator. Acum 10 ani nu era așa.. Acum 10 ani așteptam cuminte să se încarce paginile (da, erau mai sumare) cu răbdare. Asta înseamnă, că acum 10 ani, fără să mă enervez, dedicam fiecărei pagini de Internet vizualizată de 10 ori mai mult timp, fără proteste. Acum însă..e altfel..nu mai am răbdare pentru că nu am timp..

Esenţa şi Aparenţa ne vor însoţi până în ultima clipă a vieţii noastre. Atât de des ajung să port discuţii care se reduc la diferenţa dintre esenţă şi aparenţă încăt cred că aş putea descrie multe întâmplări care să le contureze în diverse ipostaze.

Cred că identificarea esenţei în acţiunile din viaţa de zi cu zi ar putea deveni un job, un sport, o materie de curs.

Totuşi mai cred că abilitatea de a identifica esenţa creşte direct proporţional cu experienţa de viaţă. Experienţa dură de viaţă.

Azi, Teo, mai în glumă, mai în serios îmi spunea să iau poziţie faţă de ce se întâmplă la noi în ţară în aceste vremuri instabile. Aici apar “surorile” despre care vorbeam mai sus. Nu este greu să scriu câteva cuvinte subiective referitoare la situaţia actuală. Problema este legată de relevanţa textului meu. Sunt eu specialist în domeniu ? Cunosc toate datele problemei ? Nu de 2 ori, iar aceste întrebări vor continua.
Bun, şi dacă încep să-mi dau cu părerea despre nişte lucruri pe care nu le cunosc bine, nu aş fi un diletant? Nu aş afişa o aparenţă mincinoasă ?
Ba da.

O altă idee legată de esenţă se referă la oamenii care ne înconjoară.

Există oameni pe care îi respectăm din diverse motive subiective şi oameni pe care îi detestăm tot din considerente subiective. Să zicem că ambele persoane vor spune un lucru bun sau rău despre tine. Ar fi greşit să te superi sau să te bucuri referitor la ceea ce spune omul pe care îl deteşti despre tine. De ce? Pentru că este o aparenţă. Dacă îl deteşti însemnă că acel om nu deţine aceleaşi valori morale ca şi tine. Atunci de ce să te laşi influenţat emotiv de către cineva care de fapt pur şi simplu “nu există” ? Este o aparenţă. Ar trebui să iei în considerare ceea ce zice omul pe care îl respecţi despre tine, pentru că el deţine aceleaşi valori morale ca şi tine, sau valori agreate de tine şi deci înseamnă că este relevant pentru tine.

Cred că ştii şi tu că românii nu sunt un popor unit. În România nici măcar cei care suferă din pricini comune nu sunt în stare să fie uniţi. Dar de ce ?

Personal cred că este o problemă de egoism. Oamenii egoişti nu se vor uni niciodată. Atunci când te uneşti cu cineva pentru o problemă, înseamnă să pui interesul noului “grup” din care faci parte, pe primul loc, iar problema ta care este implicată în totalitatea problemelor grupului nou constituit, să fie secundară. Asta înseamnă ca să te sacrifici şi să lupţi şi pentru interesul altuia pentru că de extrem de puţine ori intereselor membrilor din grup vor fi identic aceleaşi.

Pentru a te uni cu cineva cu adevărat, trebuie deci să pui interesul grupului mai presus de tine şi interesul tău personal. Rezolvarea interesului tău personal va fi o recompensă pentru ceea ce a realizat grupul din care faci parte.

Dar românii sunt egoişti ? Sunt, pentru că 20 de ani nu au fost de ajuns pentru a se mai potoli din goana după avere, goana după o îmbogăţire accelerată.