Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Ştiam că am o carte scrisă de Voltaire, însă nu mi-a atras atenţia până când am citit în Roşu şi Negru despre faptul că a citi Voltaire în acele vremuri nu era un lucru tocmai bine văzut în ochii societăţii. Aşa că mi-am propus să văd despre ce este vorba.

Cartea pe care am găsit-o în bibliotecă se numeşte “Opere alese” şi este cel de-al 3-lea volum. Acesta conţine 4 opere, şi anume:

1. Istoria Rusiei sub domnia lui Petru cel Mare
2. Dicţionarul filosofic
3. Omul cu patruzeci de taleri
4. Corespondenţă

Per ansamblu este vorba despre scrieri filosofice. Prima operă, cea cu Petru cel Mare este o operă istorică şi descrie o perioadă din domnia marelui conducător rus. În cea de-a doua parte, cea cu Dicţionarul filosofic, găsim dezbateri filosofice din domeniul religiei.

Omul cu patruzeci de taleri conţine mai multe pilde şi de asemenea filosofie, iar corespondeţa conţine scrisori trimise de Voltaire către diferite personalităţi contemporane, scrisori ce conturează poziţia scriitorului în societate, la momentul respectiv.

În mare cartea conţine bucăţi mari de istorie franceză în care sunt descrise viaţa şi preocupările francezilor la începutul secolului al optsprezece-lea

“Roşu şi Negru” este un “dublu” roman de dragoste. Eroul principal, Julien Sorel, este fiul unui cherestegiu dintr-un sat de munte. Acesta are câteva abilităţi intelectuale ce-l vor propulsa dealungul romanului în înalta societate franceză de la Paris.
Eroul nostru, în vârstă de numai 22 de ani, trăieşte la intensitate maximă, pe rând, două iubiri interzise confirmând principiul fructului interzis. Totodată el este un tânăr cu ambiţii înalte şi foarte dificil de atins, datorită poziţiei sale sociale. Acest “handicap” este însă echilibrat de o putere de memorare foarte bună.

Singura sa cale de a reuşi să ajungă cineva în societate este aceea a bisericii. Astfel el reuşeşte să primească o bursă într-un seminar din Besancon, unde va avea parte de un trai foarte greu. Personal cred că autorul a folosit acest prilej pentru a creiona părerea sa personală în ceea ce priveşte preoţimea din acea perioadă.

În cele din urmă Julien ajunge secretarul marchizului de La Mole, unde se îndrăgosteşte de fiica acestuia.

Autorul descrie cu lux de amânunte atât trăirile eroului cât şi ale amantelor acestuia, mărind astfel suspansul acţiunii.

Titlul, “Roşu şi Negru” provine din cele 2 extreme între care oscilează Julien: Roşu – culoarea uniformei armatei Napoleoniene (Napoleon era idolul său) şi Negru – culoarea hainei preoţeşti (calea aleasă de Julien pentru a reuşi să obţină o poziţie respectabilă în societate)

Iată câteva citate ce mi-au plăcut foarte mult:

1. Iubirea creează egalităţi şi nu le caută

2. Mâhnirea nu poate fi de bun gust; trebuie numai să pari plictisit. Dacă eşti trist, înseamnă că-ţi lipseşte ceva, că nu ţi-a reuşit ceva. Asta însemnă să te arăţi inferior. Dacă eşti plictisit, dimpotrivă, înseamnă că este inferior ceea ce a încercat zadarnic să-ţi placă.

3. Dar dacă gust din plăcerea asta cu atâta prudenţă şi luare-aminte, ea nu va mai fi o plăcere pentru mine.

Alte impresii: aici şi aici

Am citit cartea asta pentru că nu aveam nimic altceva plănuit și parcă din când în când îmi mai venea câte un ecou din copilărie, ce-mi amintea de carte. Nu știu de unde venea ecoul, poate dintr-o viață anterioară..cine știe.

Cartea începe cu o poveste de dragoste din sudul Texasului. Louise, fata unui plantator din Louisiana, ce tocmai se mutase în zonă, se îndrăgostește de Maurice mustangerul. Interesant este că apare și un fel de Clint Eastwood al locului, cu numele Zeb Stump. Acesta din urmă este un vânător foarte experimentat și respectat din zonă și are un rol foarte important în traiectoria acțiunii.

După ce încep întâlnirile nocturne pe furiș dintre Louise și Maurice, are loc o crimă (nu spun cine este ucis), Maurice fiind acuzat de crimă. Maurice însă, din cauza stării de sănătate nu poate vorbi, nu poate povesti despre întâmplările la care a luat parte și astfel este conservat misterul călărețului fără cap, ce-și face apariția în zonă imediat după ce crima este săvârșită.

Finalul cărții este de fapt ancheta crimei săvârșite, precum și încercarea de dezlegare a misterului călărețului fără cap.

Este prima carte a lui Cărtărescu pe care o citesc. Cartea este compusă din 3 părţi, toate povestiri trăite de autor şi povestite cu un realist simţ al umorului.

Titlul cărţii reprezintă traducerea numelui unui program cultural francez, numit “Les belles etrangeres”, program în care 12 (dacă nu greşesc) autori români, ale căror opere au fost traduse în limba franceză şi publicate, sunt invitaţi în Franţa într-un turneu cultural.

Ceea ce nu am mai citit în alte cărţi şi mi s-a părut interesant a fost relatarea pasajelor din viaţa şi mediul profesional al unui scriitor de succes. Faptul că ai o meserie atât de nobilă după părerea mea, nu te scuteşte de invidia colegilor, precum şi de mizeriile de zi cu zi întâlnite mai în toate domeniile de activitate.

Am mai remarcat cu plăcere şi un simţ al umorului “contemporan”, glume, ironii şi reacţii pe care le întâlnim în viaţa de zi de zi, transmise cu naturaleţe şi prin prisma unui intelectual umanist.

Alte păreri aici şi aici

După ce am citit câteva cârţi istorice, am zis să încerc şi poezia. Am început cu Nichita Stănescu, pentru că are o reputaţie de autor nonconformist şi mi s-a mai povestit câte ceva despre experienţa de a citi poeziile sale.

Recunosc că nu am reuşit să termin tot volumul. Înarmat cu răbdare şi interes, mă aşteptam să găsesc altceva. Mă aşteptam să găsesc un mesaj, o poveste sau o lume în fiecare poezie.

Experienţa pe care am avut-o citind aceste poezii, o pot descrie printr-o comparaţie:

E ca şi cum ai privi o pictură abstractă în care ai identifica unele contururi, însă nu ai reuşi să percepi mesajul transmis de întregul tablou.

După cum reiese şi din titlu, cartea tratează subiectul revoluţiei române din decembrie 1989, în special ultimele zile din viaţa tiranilor care au condus România în ultimii 24 de ani. De asemenea în primele capitole ne este prezentat şi contextul politic extern al acelei perioade, precum şi influenţa venită din partea URSS, în această “afacere”.

Bazându-se pe declaraţiile participanţilor la evenimente şi pe ajutorul istoricului Alex Mihai Stoenesc, Grigore Cartianu surprinde ultimele 3 zile aproape minut cu minut, din viaţa Ceauşeştilor.

Modul de adresare este jurnalistic, întâlnind un stil de relatare al acţiunilor alert şi uneori chiar exacerbat, pentru a transmite conştiinţei cititorului atmosfera apăsătoare a acelor zile.

Cartea nu este o lucrare ştiinţifică din punct de vedere istoric, ci o relatare în amănunt a “metabolismului” loviturii de stat din Decembrie 1989.

Eu consider că este o lucrare suficientă pentru cultura noastră generală, în ceea ce priveşte destinul dictatorilor, şi în acelaşi timp un punct de plecare pentru cei care doresc să studieze în amănunt întregul fenomen al loviturii de stat.

O carte excelentă, necesară pentru o cunoaştere de bază a istoriei românilor din cele mai vechi timpuri şi până la instalarea regimului comunist.

Nu ştiu cum ai învăţat la istorie când erai clasa a VIII-a însă eu învăţam cât să iau o notă bună. Plus că manualul pe modelul comunist, nu-mi oferea decât prilejul învăţării pe de rost a paginii întregi de fapte istorice.

Cartea “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” este o recapitulare a manualului din clasa a VIII-a, cu diferenţa că aici faptele sunt prezentare într-un limbaj liber, palpitant, pasionant şi pe înţelesul tuturor. Personal aveam şi încă mai am lacune destul de mari în ceea ce priveşte istoria românilor, însă această carte mi-a pus la punct multe neclarităţi pentru care nu găseam niciodată timp pentru a le lămuri.

Având în vedere vârsta înaintată a autorului, multe dintre faptele relatate pe finalul cărţii sunt din viaţa acestuia, iar faptul că aceste elemente istorice sunt contemporane cu el îl fac să ne prezinte punctul său de vedere faţă de faptele istorice.

Aşa cum am mai spus, cartea te învaţă istorie într-un mod cu adevărat plăcut!

Iată şi 2 citate care consider că sunt pline de adevăr şi care mi-au plăcut enorm:

[..] speram că salvarea noastră va veni în 4-5 ani. Şi a venit după patruzeci şi cinci de ani! Aşa este istoria. Lucrează în lungă durată, iar destinele individuale sunt strivite fără milă[..]

Moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul.
Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodăde guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente

O carte mai puţin filozofică, o carte publicată în anul 1994, la doar câţiva ani după Revoluţia din 1989.

Cartea are forma unui dialog dintre 2 prieteni (Autorul şi un vechi prieten al său, pe nume Andrei), un dialog interesant deoarece autorul îi reprezintă pe românii care au ales (sau au fost forţaţi) să rămână în România, în perioada comunistă, iar Andrei îi reprezintă pe acei români care au preferat să fugă în străinătate şi să ceară azil politic.

Viziunile sunt complet diferite, uneori ajungându-se la polemică.

Ca şi conţinut, “Dn Quijote în Est” ne prezintă viaţa românilor dinainte de revoluţie şi din perioada imediată de după revoluţie, văzută din perspectiva unui intelectual.

“Regina Margot”, este un roman de dragoste, ce relatează întâmplări din viaţa familiei regale a Franţei, din perioada anilor 1572.

Este genul de carte, pe care o citeşti în doze de câte 50 de pagini, cu o viteză accelerată de suspansul acţiunii.

M-a surprins faptul că finalul nu era tocmai aşa cum m-aş fi aşteptat, un final tragic care ne arată însă că viaţa regilor nu este chiar uşoară şi simplă. Ei trebuie să păstreze multe aparenţe pentru a nu păta demnitatea istorică a regilor acestei ţări.

Ceea ce mi-a plăcut este afirmarea unei senzaţii pe care am avut-o de multe ori, însă nu mi-a fost confirmată de nimeni. Şi anume că atunci când cineva suferă cu adevărat după un anumit lucru sau în urma unei întâmplări, suferinţa sau tristeţea imediată este o comoară de nepreţuit a celui care suferă. O comoară de care nu trebuie să se atingă nimeni din exterior. Mai bine laşi omul în pace să sufere singur, decât să-l plictiseşti cu diverse încercări de a-l face să-i fie mai “uşor”

“Pădurea nebună” este continuarea romanului “Desculţ“. Personajul principal, Darie, se întoarce din Italia, unde a ajuns cu prilejul celui de-al doilea război mondial.

Deşi nu am găsit nicăieri o confirmare, cred că ambele romane, atât “Desculţ”, cât şi “Pădurea nebună”, sunt romane autobiografice, Darie fiind de fapt autorul însuşi.

În “Pădurea nebună”, ne este relatată viaţa oraşului provincial românesc, mai concret este vorba de întâmplări din “Roşiorii de Vede” (Ruşii de Vede). Câteva capitole sunt dedicate unuia dintre capitolele mai speciale din viaţa lui Darie, şi anume o vară petrecută ca slugă, în gospodăria unui tătar. Aceste capitole m-au fascinat şi pe mine (alături de autor presupun), pentru că ne iniţiază în obiceiurile comunităţilor de tătari ce trăiesc la noi în ţară.

Rostul numelui cărţii, l-am aflat din ultimul rând al cărţii, şi anume faptul că “Deliorman” sau noul “Teleorman“, locul unde se petrece întreaga acţiune (în ambele romane), înseamnă “Pădure nebună” în limba turcă.

Iată şi câteva citate, memorabile:

1. Lucrurile mari nu le fac cei ce ţin în primul rând la pielea lor, Darie. Bagă-ţi bine în cap ce-ţi spun acum!

2. Multe spune omul la bucurie sau necaz şi puţine înfăptuie,