Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Am remarcat prezenţa motivului cu Flori de măr în foarte multe dintre cântecele româneşti.

Am găsit aici:
Iris cu Felicia Filip – Flori de măr (cred că aşa se numeşte melodia, dar mă mai documentez)

Ştefan Hruşcă – Flori de măr (are şi el o colindă cu acest nume)

Şi în mod sigur mai sunt, posibil să fie ceva şi pe la Phoenix, dar nu sunt sigur încă. Studiez şi completez.

Uneori te bucur că eşti român, te bucur de viaţă. Iată melodia care m-a indus în această stare :)

Stefan Hrusca – Marut, margaritar

Este ce-a de-a treia carte scrisă de O. Paler, pe care o citesc. Stilul inconfundabil este prezent şi în “Viaţa ca o coridă”, carte în care autorul face o paralelă între vestitele coride şi viaţa sa.

Cuprinsul cărţii oscilează între relatări legate de coride şi însemnătatea lor, şi amintiri din viaţa scriitorului, cu predilecţie din perioadă liceului. De asemenea ne sunt relatate şi amintiri din perioada copilăriei, trăită în Lisa, satul său natal aflat la 18 km. de Făgăraş

La fel ca şi în “Viaţa pe un peron”, şi aici scriitorul aminteşte de obsesiile din timpul vieţii sale, cum ar fi partidele de şah, sau plăcerea dusă la extrem pentru muzica simfonică.

Ca şi în celelalte cărţi ale sale, am remarcat din nou modalitatea în care autorul tratează evenimentele pe care le analizează, punerea în balanţă a ambelor părţi, ca într-un proces de tribunal, jucând rolul avocatului pentru fiecare dintre părţile aflate în opoziţie, pentru ca în final să nu poată da o sentinţă.

Am extras şi câteva citate care mi s-au părut deosebite:

1. Vrând să ştii cât mai multe, rişti să ştii câte puţin din toate, dar să nu ştii aproape totul despre nimic. O prea mare curiozitate, transformată de tine în viciu, poate deveni primejdioasă, deoarece profunzimea pretinde să-i jertfeşti ceva, să-ţi limitezi aria interesului. Orgoliul de a întreprinde “mai mult” presupune umilinţa de a te ocupa de “mai puţin”.

2. Viata e rotunda, s-ar zice. Ca pământul. Mergi, mergi şi te trezeşti în acelaşi punct uneori. Doar că ai riduri şi amintiri.

3. Râsul e un dezinfectant, spuneai, un dezinfectant de origine divina. Numai că trebuie să râzi totdeauna la timp, înainte de a se întinde infecţia.

4. Siliţi să aflăm zilnic, din discuţii, din atmosferă, că moartea ameninţă din toate părţile, trăiam precum cârtiţele în subteranele unei lucidităţi premature, cuminţiţi înainte de a îndrăzni

5. Erai de părere că misterelenu trebuie să fie violate. Că nu trebuie să ne încăpăţânăm să explicăm inexplicabilul. Explicat, ziceai tu, misterul nu se lămureşte, ci moare. Singura şansă de a-l păstra intact este de a renunţa să-l explici

6. Când vei găsi ceva (vrednic de însemnare) şi nu vei avea hârtie să scrii, scrie (chiar) pe hainele tale

7. Căci dacă e o fericire să începi, în orice sfârşit e ceva trist

8. Şi, încă o dată am descoperit că nu există “mai târziu”. Ceea ce n-am spus la timpul cuvenit nu mai poate fi spus.

9. De altfel, tu erai de părere că fiecare găseşte într-un lucru ceva ce doreşte să caute. Dacă este aşa, o legendă are multe şanse să fie mai frumoasă şi mai puternică decât un adevăr.

10. Cu alte cuvinte, durerea te învaţă să suferi şi pentru altul, sau, măcar să nu-l dispreţuieşti că suferă

Acum circ 3 săptămâni, am fost cu maşina (loganu’ meu simpatic) la Cabana Bolboci..am zis eu traseu de off-road..pt o maşină de oraş..dar vorba rumânului..lasă că loganu merge..Şi a şi mers destul de bine!

Cu această ocazie, am strânz şi pânzele de paianjen de pe blogul meu foto, şi iată deci, vă invit la poze!

http://teodormincu.ro/photoblog/index.php?showimage=20

Jos sub poză sunt 2 linkuri, apasă NEXT (dreapta) pt .poza următoare ;)

Aştept păreri!

Astăzi am mers la concertul “Cei ce ne-au dat nume” al formaţiei Phoenix.

Spectacolul a avut 2 părţi, şi anume prima parte dedicată zilei de 1 Decembrie şi a doua parte ce a conţinut melodiile clasice Phoenix.

Ce-a de-a doua parte a spectacolului a fost una previzibilă: lumea în picioare, cântând alături de artişti, furtuni de aplauze, într-un cuvânt extaz pentru fanii formaţiei.

Prima parte însă a fost mai specială…
Prima parte a fost un mix de muzică şi imagini. Muzica preponderent instrumentală (incluzând şi fantastica “Ciocârlia”) a fost mixată cu un spectacol de imagini proiectate pe peretele din spatele artiştilor. Imagini specifice româneşti de la sate. Cruci, case ţărăneşti, oameni îmbrăcaţi în port popular, peisaje cu căpiţe de fân, viaţa românească, pur şi simplu viaţa “celor ce ne-au dat nume“.
De asemenea prima parte a fost acompaniată şi de vocile angelice ale corului Acapella.

Este deosebit de greu să transpui în scris ce a fost acolo..
Pentru mine a fost mai mult decât un spectacol, pur şi simplu m-a făcut să mă gândesc la cât de frumoasă este tradiţia românească. M-a făcut să mă gândesc să omul este cel mai important pe lumea asta, pentru că tot ce este frumos în jurul nostru şi nu este creat de natură, este creat de om. Spectacolul din seara asta a fost creat de o echipă de oameni deosebiţi. Câtă valoare a dat concertului toboşarul Ovidiu Lipan Ţăndărică ? dar chitaristul Nicu Covaci ? Eu zic că peste 90%, deci iată ce au făcut 2 oameni, fiecare în felul lui şi în acelaşi timp unic în lume şi timp.

Astfel lecţia pe care am învăţat-o în seara asta a fost că omul este de nepreţuit. Dacă pierzi omul, nu-l mai poţi recupera..nici după 1 an, nici după 100.

Din când în când tot mi se spune..”nu înţeleg ce te chinui cu diacriticele alea..”, şi într-adevăr este un efort suplimentar în a le utiliza pentru că uneori trebuie să schimbi tastatura pe engleză, pentru parole, scriere de cod (php), etc.

Eu zic că merită, pentru că un procent mare dintre cei care folosesc internetul au typo-uri, şi aveam şi eu f multe în trecut şi încă mai am.

Aşa că atunci când citesc un text (fără diacritice) care este corect, fără typo-uri sau alte greşeli, cu reguli de punctuaţie folosite corect, mi se pare un text de calitate, lucrat, verificat, îngrijit. Cel care a scris a ţinut la textul său nu doar l-a aruncat acolo. Atunci când sunt folosite şi diacritice, pe lângă textul îngrijit, am senzaţia că arta este completă, că cercul s-a închis. Deja nu mai este vorba doar despre un banal text, ci despre o lucrare, un text cu un minim de valoare.

De aceea am fost vrăjit şi scriu în continuare cu diacritice.

În romanul “Desculţ”, Zaharia Stancu evocă viaţa ţăranului român dinainte de răscoala de la 1907 şi până undeva spre finalul primului război mondial.

Numele romanului provine de la faptul că în acele vremuri ţăranii români umblau desculţi începând de primăvara devreme şi până toamna târziu. Era ca un statut social. Ţăranii mai înstăriţi erau descrişi în primul rând prin faptul că “merge încălţat cu..”.

Acţiunea se petrece în satul Omida, un sat din Bărăgan, aflat între Turnu Măgurele şi Roşiorii de Vede. În satul Omida nu exista nici un conac boieresc, astfel că la răscoala din 1907, oamenii de aici au descins în alte sate din apropiere.

Acţiunea romanului este prezentată prin ochii lui Darie, băiatul lui Tudor, din satul Omida, ce mai avea încă 9 copii.

În evocarea autorului am remarcat folosirea cu preponderenţă a enumerării, în descrierea unui peisaj, sau a unei situaţii, încercând să cuprindă tot ansamblul prezentat şi pentru a evita apariţia unor suspiciuni în ceea ce priveşte omisiunea datorită preferinţelor scriitorului.

Într-o primă parte a cărţii, Darie ne povesteşte modul de viaţă al ţăranilor români, obligaţi să îndure regimul impus de clasa boierească din acea vreme.
Aici imaginea de referinţă este cea în care la strângerea viei, ţăranii au fost obligaţi să poarte botniţe de metal pentru a intra la muncă.

Apoi urmează evenimentele de la 1907, unde sunt prezentaţi ţăranii “răcorindu-şi” sufletele, pe conacurile boiereşti.

Darie începe apoi şcoala primară, este trimis la Roşiori în grija unor meşteşugari locali, după care acesta revine acasă cu gândul de a începe liceul.

Acest din urmă plan este stricat de începerea Primului Război Mondial, de a cărui evocare prin ochii ţăranilor români se ocupă scriitorul în ultima parte a cărţii.

Citate remarcate:

“Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat şi adânc, Darie”

Abia astăzi am terminat de citit cartea “Viaţa pe un peron” scrisă de Octavian Paler.
Tot astăzi m-am decis să îi fac şi o recenzie cărţii, nu profesionistă, ci din punctul de vedere al unui cititor mediocru.

Ideea e că am vrut ca această recenzie să o fac cu stil, şi astfel mi-am scos de la naftalină stiloul chinezesc pe care îl foloseam în şcoala generală precum şi cerneala HERO :D Both my favorites şi am scris recenzia, pe care o găsiţi în secţiunea Ai carte, ai parte din revista Ifeel.

Aştept comentariile voastre aici sau acolo.

[...] În schimb pentru mine aşteptarea este un cuvânt şi înţelept, şi teribil. De ce înţelept? Păi sigur că este. Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat, zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie.Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.[...]

Este un pasaj cu o încărcătură deosebită aş zice…dintr-o carte pe care o citesc acum.

enjoy!