Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

O carte mai puţin filozofică, o carte publicată în anul 1994, la doar câţiva ani după Revoluţia din 1989.

Cartea are forma unui dialog dintre 2 prieteni (Autorul şi un vechi prieten al său, pe nume Andrei), un dialog interesant deoarece autorul îi reprezintă pe românii care au ales (sau au fost forţaţi) să rămână în România, în perioada comunistă, iar Andrei îi reprezintă pe acei români care au preferat să fugă în străinătate şi să ceară azil politic.

Viziunile sunt complet diferite, uneori ajungându-se la polemică.

Ca şi conţinut, “Dn Quijote în Est” ne prezintă viaţa românilor dinainte de revoluţie şi din perioada imediată de după revoluţie, văzută din perspectiva unui intelectual.

Aş fi avut din diverse surse mulţi bani şi dintotdeauna. Bani nemunciţi, bani avuţi din primul moment de conştiinţă..

Oare m-aş mai fi bucurat la:

Fiecare răsărit răcoros de Soare ?
La citirea unei cărţi oarecare ?
La o porţie de lapte bătut cu fulgi de porumb ?
La fiecare realizare pe care o am, după multă trudă ?
La fiecare pas şi la fiecare gură de aer curat, atunci când urc un munte ?
La muzica lui Florian Pittiş sau Vali Stelian ?
Când mănânc o porţie de mici la Kaufland ?
Când merg cu colegii la o şaroma la Dristor ?
Când face unul cinste cu o simplă sticlă de suc ?
La un meci de basket ?
Când scriu aceste rânduri citite de numai câţiva oameni ?

Te las să tragi concluzia.

“Regina Margot”, este un roman de dragoste, ce relatează întâmplări din viaţa familiei regale a Franţei, din perioada anilor 1572.

Este genul de carte, pe care o citeşti în doze de câte 50 de pagini, cu o viteză accelerată de suspansul acţiunii.

M-a surprins faptul că finalul nu era tocmai aşa cum m-aş fi aşteptat, un final tragic care ne arată însă că viaţa regilor nu este chiar uşoară şi simplă. Ei trebuie să păstreze multe aparenţe pentru a nu păta demnitatea istorică a regilor acestei ţări.

Ceea ce mi-a plăcut este afirmarea unei senzaţii pe care am avut-o de multe ori, însă nu mi-a fost confirmată de nimeni. Şi anume că atunci când cineva suferă cu adevărat după un anumit lucru sau în urma unei întâmplări, suferinţa sau tristeţea imediată este o comoară de nepreţuit a celui care suferă. O comoară de care nu trebuie să se atingă nimeni din exterior. Mai bine laşi omul în pace să sufere singur, decât să-l plictiseşti cu diverse încercări de a-l face să-i fie mai “uşor”

Omul întotdeuna şi-a dorit să aibe ceea ce este mai greu sau chiar imposibil de obţinut. Poate că firea asta a omului l-a făcut şi să evolueze.

Unul dintre lucrurile cele mai inaccesibile pentru mine este trecerea timpului.

În esenţă, a te bate cu trecerea timpului coincide cu a învinge moartea. Momentan singura modalitate de a lupta cu timpul este o capsulă a timpului. Capsulă unde să păstrez eşantioane din viaţa mea, sub diverse forme. Acest blog însuşi este o capsulă a timpului, deoarece dacă-l iau de la prima pagină şi-l citesc, pagină cu pagină, pur şi simplu voi parcurge cele mai importante trăiri din viaţa mea, cronologic.

Totuşi în această capsulă a timpului, doresc să pun separat o capsulă mai mică. Una dintre marile teme de gândire ale mele este fericirea absolută. Care lucru din viaţa mea mă va face cu adevărat fericit ? Unde trebuie să ajung sau ce anume trebuie să fac pentru a ajunge să fiu într-o stare euforică de lungă durată? Momentan nu am găsit răspunsurile la aceste întrebări, însă prin încercări doresc să mă apropii de răspunsul corect. Totuşi trecerea timpului îmi relevă noi valori, noi teme de gândire şi apar noi candidaţi pentru fericirea absolută pe care o caut.

Astfel această capsulă a timpului are rolul de a însemna versiuni ale fericirii, fericire care face viaţa să merite a fi trăită.

În acest moment consider că fericirea absolută este o stare de bine pe care să o ai zi de zi. Această stare de bine trebuie să fie justificată de o comoditate financiară (construită de tine) şi afectivă şi o carieră profesională respectabilă.

Repet, acestea sunt valorile la acest moment. Vedem ce va fi în viitor :)

Esenţa şi Aparenţa ne vor însoţi până în ultima clipă a vieţii noastre. Atât de des ajung să port discuţii care se reduc la diferenţa dintre esenţă şi aparenţă încăt cred că aş putea descrie multe întâmplări care să le contureze în diverse ipostaze.

Cred că identificarea esenţei în acţiunile din viaţa de zi cu zi ar putea deveni un job, un sport, o materie de curs.

Totuşi mai cred că abilitatea de a identifica esenţa creşte direct proporţional cu experienţa de viaţă. Experienţa dură de viaţă.

Azi, Teo, mai în glumă, mai în serios îmi spunea să iau poziţie faţă de ce se întâmplă la noi în ţară în aceste vremuri instabile. Aici apar “surorile” despre care vorbeam mai sus. Nu este greu să scriu câteva cuvinte subiective referitoare la situaţia actuală. Problema este legată de relevanţa textului meu. Sunt eu specialist în domeniu ? Cunosc toate datele problemei ? Nu de 2 ori, iar aceste întrebări vor continua.
Bun, şi dacă încep să-mi dau cu părerea despre nişte lucruri pe care nu le cunosc bine, nu aş fi un diletant? Nu aş afişa o aparenţă mincinoasă ?
Ba da.

O altă idee legată de esenţă se referă la oamenii care ne înconjoară.

Există oameni pe care îi respectăm din diverse motive subiective şi oameni pe care îi detestăm tot din considerente subiective. Să zicem că ambele persoane vor spune un lucru bun sau rău despre tine. Ar fi greşit să te superi sau să te bucuri referitor la ceea ce spune omul pe care îl deteşti despre tine. De ce? Pentru că este o aparenţă. Dacă îl deteşti însemnă că acel om nu deţine aceleaşi valori morale ca şi tine. Atunci de ce să te laşi influenţat emotiv de către cineva care de fapt pur şi simplu “nu există” ? Este o aparenţă. Ar trebui să iei în considerare ceea ce zice omul pe care îl respecţi despre tine, pentru că el deţine aceleaşi valori morale ca şi tine, sau valori agreate de tine şi deci înseamnă că este relevant pentru tine.

Când eram mai mic, adică acum aproximativ 4 ani, hai 5, vorbeam cu cineva foarte drag mie. Şi cum îi povesteam planurile mele de viitor (din viitorul apropiat), cum o să am eu succes, şi cum o să cuceresc eu lumea şi va fi bine pentru toţi pe care-i iubesc, mi-a spus următoarele vorbe: “Ce frumos ştii să visezi!“. Scena asta nu cred că o voi uita până am să mor. Parcă mi-a fost întipărită în minte cu un fier roşu.

Pe moment, m-am simţit bine, interpretând fraza în felul următor: “Bravo băiatule că ai visuri mari, spre diferenţă de alţii care au visuri mărunte”.

Acum câteva zile, m-am aflat într-un context asemănător, însă de această dată nu eram eu care visam frumos. Şi ascultând aşa nişte vise ceva mai tinere, mi-au venit pe vârful limbi exact aceleaşi cuvinte: “Ce frumos ştii să visezi !”, însă nu ştiu dacă le-am mai rostit sau nu.. Ideea este că am avut o revelaţie, mi-am dat seama că de fapt aceste cuvinte exprimă un alt tip de admiraţie, unul de genul: “Ce vise frumoase, inocente şi măreţe generează o minte, datorită naivităţii vârstei şi lipsei de experienţă în viaţă.”

Cred că ştii şi tu că românii nu sunt un popor unit. În România nici măcar cei care suferă din pricini comune nu sunt în stare să fie uniţi. Dar de ce ?

Personal cred că este o problemă de egoism. Oamenii egoişti nu se vor uni niciodată. Atunci când te uneşti cu cineva pentru o problemă, înseamnă să pui interesul noului “grup” din care faci parte, pe primul loc, iar problema ta care este implicată în totalitatea problemelor grupului nou constituit, să fie secundară. Asta înseamnă ca să te sacrifici şi să lupţi şi pentru interesul altuia pentru că de extrem de puţine ori intereselor membrilor din grup vor fi identic aceleaşi.

Pentru a te uni cu cineva cu adevărat, trebuie deci să pui interesul grupului mai presus de tine şi interesul tău personal. Rezolvarea interesului tău personal va fi o recompensă pentru ceea ce a realizat grupul din care faci parte.

Dar românii sunt egoişti ? Sunt, pentru că 20 de ani nu au fost de ajuns pentru a se mai potoli din goana după avere, goana după o îmbogăţire accelerată.

Dacă m-ai întreba, ţi-aş spune:

Clipele critice din viaţa noastră sunt puncte de inflexiune spirituală de mare intensitate. Sunt momente pe care fie ţi le-ai dori foarte mult să le trăieşti, fie ai face orice să le eviţi.

Clipa critică este acea clipă în care realizezi că răul de care te temeai a fost înfăptuit, că ai pierdut o luptă, sau binenţeles, reversul medaliei, că un lucru bun a fost înfăptuit.

De cele mai multe ori aceste clipe sunt însoţite şi de reacţii fiziologice, de multe ori o transpiraţie subită, un fior pe şira spinării, un leşin, etc.

Ceea ce vreau să subliniez este tragicul acelui moment conţinut de clipa critică. Nu ştiu dacă ai realizat la cineva acest lucru însă eu l-am văzut în ochii unor persoane. Pur şi simplu am văzut oameni dezolaţi, oameni puternici goi pe dinăuntru. Acum realizez şi cred că asta este cea mai bună manieră de a reprezenta starea sufletească a acelor clipe: “gol pe dinăuntru“.

Clipa critică, dacă este sesizabilă pentru tine, te poate ajuta uneori foarte mult în viaţă. Cum ?

Să presupunem un caz mai uşor, un caz în care există o luptă fizică sau de orice alt gen. O luptă aprigă, serioasă, între tine şi un adversar. În momentul în care adversarul, diplomatic sau fizic, loveşte cu putere şi sigur pe el, iar tu cu resurse ascunse te fereşti şi el ajunge la mâna ta, în principiu vei sesiza în ochii lui dezamăgirea momentului, dezamăgirea faptului că a pierdut pe mâna lui, pe care a pariat totul şi acum e la mâna ta. În acel moment dacă îi remarci privirea şi clipa critică, vei şti că lupta a fost câştigată deja. Nu mai este nevoie să produci mai mult rău, diplomatic sau fizic, ci pur şi simplu te poţi opri. Poţi opri conflictul, care poate avea ca rezultat o prietenie, sau un alt lucru bun. Clipa critică uneori poate fi foarte utilă în viaţa ta, dacă ştii să o foloseşti şi să o remarci.