Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Mi-am completat pagina “Despre mine” de pe blog.

Am remarcat în ultima vreme o înclinaţie spre tot ce este simplu. Apreciez lucrurile simple, un mod de lucru simplu, design simplu, mesaje simple, exprimare simplă. Totul cât mai simplu. Chiar şi muzica simplă începe să câştige teren. Muzica folk spre exemplu. Pentru mine muzica folk este muzica în forma ei naturală şi simplă. Versuri, mesaje şi note muzicale simple.

Dar de ce oare? Nu am fost mereu aşa. Este un lucru pe care l-am remarcat în ultima vreme.

Într-un moment de repaos, nostalgic, discutam cu sora mea despre faptul ca nu mai ştiu câţi ani au trecut de când nu m-am mai plictisit. Nu mai ştiu cât timp a trecut de când să nu am mai avut nimic de făcut, pur şi simplu să mă plictisesc, lucru de care îmi era groază în copilărie. Nu cred că exista ceva mai rău în copilărie pentru mine, decât plictiseala..să nu am ce face..”să mă urc pe pereţi”, cum s-ar zice.

Răspunsul a fost foarte interesant şi l-am apreciat mult:

Este simplu: Atunci când eşti copil, eşti foarte puţin solicitat de cei din jur, nu ai responsabilităţi care să te frământe, iar cei din jur îţi cer lucruri simple de făcut. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, cunoşti mai multă lume, apar task-uri noi şi cu răspundere. Pe măsură ce creşti apar din ce în ce mai multe lucruri de făcut.

Cred că de aici se desprinde şi răspunsul pentru lucrurile simple. Odată ce înaintezi în vârstă şi apar noi responsabilităţi, viaţa noastră se aglomerează cu evenimente independente unele de altele, uneori suntem suprasolicitaţi. Când vin noi evenimente “peste noi” sperăm să fie ceva uşor, să nu fie ceva greu sau complex. Cu alte cuvinte sperăm să fie simplu.

De aceea şi comunicarea în marketing trebuie să fie simplă şi la obiect. Nimeni nu are timp să asculte un mesaj complex, plus că îl va uita în 5 minute.

“Pădurea nebună” este continuarea romanului “Desculţ“. Personajul principal, Darie, se întoarce din Italia, unde a ajuns cu prilejul celui de-al doilea război mondial.

Deşi nu am găsit nicăieri o confirmare, cred că ambele romane, atât “Desculţ”, cât şi “Pădurea nebună”, sunt romane autobiografice, Darie fiind de fapt autorul însuşi.

În “Pădurea nebună”, ne este relatată viaţa oraşului provincial românesc, mai concret este vorba de întâmplări din “Roşiorii de Vede” (Ruşii de Vede). Câteva capitole sunt dedicate unuia dintre capitolele mai speciale din viaţa lui Darie, şi anume o vară petrecută ca slugă, în gospodăria unui tătar. Aceste capitole m-au fascinat şi pe mine (alături de autor presupun), pentru că ne iniţiază în obiceiurile comunităţilor de tătari ce trăiesc la noi în ţară.

Rostul numelui cărţii, l-am aflat din ultimul rând al cărţii, şi anume faptul că “Deliorman” sau noul “Teleorman“, locul unde se petrece întreaga acţiune (în ambele romane), înseamnă “Pădure nebună” în limba turcă.

Iată şi câteva citate, memorabile:

1. Lucrurile mari nu le fac cei ce ţin în primul rând la pielea lor, Darie. Bagă-ţi bine în cap ce-ţi spun acum!

2. Multe spune omul la bucurie sau necaz şi puţine înfăptuie,

Fără să-ţi dai seama, de multe ori în viaţă, când nu ai ştiut un anumit lucru ai încercat să-l intuieşti folosind unul dintre cele două instrumente: asemănarea sau antiteza.

Exemple..: “Câte pagini ţi-a luat referatul ?”, “Ce notă ai luat ? Şi ai ştiut..?”, etc.

Binenţeles că nicio necunoaştere nu este mai mare şi mai profundă decât nefiinţa. Înarmat cu aceste 2 arme, privesc realitatea în modul următor:

Oare mai există ceva, apoi ? Nu ştiu..

Dar şi tu şi eu, şi oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu va avea fiinţe iubite care se vor afla acolo. Unde acolo ? Nu ştiu..şi de aceea voi conveni cu tine să numesc acel loc, indiferent ce o fi el, “acolo“.

Revenind..În cazul fericit, acolo este un paradis, ceea ce ar fi un lucru excelent şi discuţia noastră nu ar avea sens, urmând să fim veşnic fericiţi. Însă, dacă nu este un paradis ? Dacă nu este nici măcar un iad ?..Este ceva ce nu ne putem imagina..poate doar un banal somn. Când dormi, adânc, nu realizezi că dormi..ci doar “scurtezi” timpul. Poate vom “scurta” un timp veşnic. Astea sunt detalii, dar cel mai important lucru este că, prin asemănare, nu vei fi primul şi nici singurul care vei ajunge acolo. Şi, indiferent de ce este acel acolo, vei trece prin aceeaşi experienţă prin care au trecut şi cei dragi ţie, şi conform teoremei tranzitivităţii (Dacă a=b şi a=c, atunci b=c), ar trebui să ajungi lângă ei, lucru care nu mi se mai pare atât de sumbru, orice ar fi acel acolo.

Dar ce este cu antiteza ? O teorie pe care am discutat-o şi cu câţiva prieteni, este că, deşi la prima vedere este macabru, faptul că ar exista demoni, printre muritori, nu este un lucru atât de rău. Pentru că existenţa răului, denotă (prin antiteză) existenţa binelui. Asta înseamnă că odată ce există rău trebuie să existe şi un bine care să echilibreze balanţa. Natura este într-un permanent echilibru, cum spune şi o vorbă mai veche “După rău vine şi bine”. Deci dacă există rău, trebuie să existe şi un bine.

Concluzia este că în cazul fericit, există un bine, iar în cazul mai puţin fericit..mergem cu toţii în acelaşi loc, ceea ce poate fi un minim de bine.

Din păcate zi de zi observ că societatea este crudă cu mine ca individ. Şi pe măsură ce înaintez în viaţă, cu fiecare zi, această societate, prin interacţiunea cu cei din jur, mă privează de o libertate. O libertate juvenilă şi anume libertatea de a fi eu însumi, de a gândi liber şi de a fi sincer cu cei toţi cei din jur.

Desigur, probabil vei spune că sunt naiv, pentru că sper la aceste lucruri. Sau poate te vei gândi că exagerez şi că tu eşti liber din punctul de vedere al termenilor de mai sus, însă asta nu ar fi decât o laşitate faţă de tine însuţi.

În societate trebuie să ai un scut în faţa bişniţarilor, în faţa frustraţilor, în faţa celor ce-ţi vor răul pur şi simplu. Acest scut ia forma unui comportament pe care eşti obligat să-l ai faţă de ei. Trebuie să te aperi cumva de rău şi deci trebuie să te porţi ca atare. Dar poate că tu nu eşti aşa. Poate că nu eşti genul de om care să ţipe la cei din jur, poate că nu eşti genul de om care caută să-i păcălească pe cei din jur, poate eşti genul de om care-şi respectă concetăţii, poate eşti altfel… Însă societatea nu-ţi permite şi trebuie să te porţi aşa cum poate că NU eşti. Trebuie deci să fii ipocrit (însă în sensul bun, dacă există, al cuvântului). În societate dacă nu ţipi la cine trebuie, acela nu face nimic, dacă nu dai din coate, vei fi mereu ultimul la coadă, dacă nu-i mituieşti pe diverşi, nu obţii nimic. Şi uite cum societatea nu-ţi dă voie să fii tu însuţi.

Oare când vom fi cu adevărat liberi ? sau unde ?

Un cuvânt atât de mic cu un înţeles copleşitor.

Când ceva este nul, tot ce ţine de el este pierdut. Nul-ul este ca un deşert, nul-ul este fără speranţă, este indiferent, este sterp, este dezolant.

Nul-ul împrumută proprităţile matematice ale lui zero. Din nul nu poţi face nimic..2,3,4 sau oricâte nul-uri ai pune la un loc vei obţine tot un nul. Şi nici măcar unul mai mare!.. Singura soluţie de a scăpa de un nul, este de a construi ceva pe el, dintr-un material ce nu-l conţine. Dar cum poţi găsi un material ce nu conţine nisip, atunci când eşti în deşert?!

De multe ori, nul-ul este un iad. Nu un iad al suferinţei ci un iad al indiferenţei.

Aşa că gândeşte-te bine când spui că ceva este NUL pentru tine.

Am văzut filmul la cinema. A avut plăcerea de a sta lângă nişte melteni care au comentat pe tot parcursul filmului.

Înainte de a merge la film am auzit păreri de rău de la alţi românaşi care au fost la film. Că cică unii au plecat şi în timpul filmului şi tot aşa..

Iată şi părerea mea :

“Eu când vreau să fluier, fluier“, este un film de prezentare, aş putea spune cu caracter de film documentar despre viaţa deţinuţilor din penitenciare. Silviu, personajul principal mai are 2 săptămâni până la eliberare. Pe de o parte el trebuie să se păzească de colegii de celulă şi de provocările lor (pentru că au aflat şi ei că Silviu se va elibera şi astfel îl provoacă pentru că acestuia să i se prelungească pedeapsa) iar pe de altă parte nu vrea să o lase pe mama sa să-l ia cu ea în Italia pe fratele său mai mic.

Numele filmului nu apare în nici una dintre replicile din film, aşa cum m-aş fi aşteptat să se întâmple. Pur şi simplu titlul filmului reflectă atitudinea lui Silviu, şi anume aceea că este dispus să suporte multe lucruri pentru a-şi atinge scopul (de a se elibera la timp), iar atunci când simte că nu se mai poate face nimic pe cale paşnică, este dispus să suporte consecinţele acţiunilor sale, acţiuni de o importanţă decisivă pentru el.

Consider deci că este un film ce merită văzut!

La fel ca multe lucruri “Made in Romania”, filmul românesc este discreditat de către români(!). Începând cu “Furia“, “Marfa şi Banii” şi “Filantropica” am devenit un mare fan al filmelor româneşti. De multe ori am încercat să-mi conving prietenii să ne uităm la un film românesc şi de puţine ori am reuşit.
Părerea mea este că filmul românesc nu este făcut pentru oricine şi/sau pentru oricând. Cele mai multe filme româneşti transmit un mesaj mult mai profund decât un film producţie SUA. Problema este că trebuie să-l identifici şi să meditezi puţin asupra lui.

Am ajuns la o vârstă la care după finalul filmului în mod automat caut să identific mesajul transmis, sau motivul pentru care s-a făcut acest film. De multe ori motivul ascunde şi mesajul. Teoretic orice film are un mesaj.
Problema filmelor româneşti este că marea lor majoritate sunt drame. Sunt întâmplări din trecutul nostru..Şi de obicei dramele au şi cel mai mare succes. Acest lucru spune şi el ceva despre trecutul nostru, nu crezi? Oare de ce ne ies bine numai filme cu sărăcie, tristeţe, crime, ţigani şi aşa mai departe? Pentru că ăsta este trecutul şi prezentul nostru adevărat. Simplu.

Ca orice pădure care are uscăciunile sale..există şi filme româneşti slabe..sau ca să fiu corect, filme care nu mi-au plăcut.

Concluzia este că pentru a aprecia un film românesc trebuie să ai o anumită stare de spirit. Să fii pregătit pentru a înfrunta realitatea românească (de cele mai multe ori) şi de a medita asupra mesajului din film.