Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

De la o vreme încoace mă tot macină unele întrebări existenţiale..

1. Cum ar trebui trăită viaţa asta
2. Cum ar trebui să te simţi la vârsta de 30 de ani

1. Cum ar trebui trăită viaţa? Aici este simplu pentru că aşa cum privesc eu lucrurile de obicei, şi anume ALB/NEGRU, asta pentru că nu mai este timp pentru a remarca şi nuanţele fine de gri, am în minte 2 variante:

1. Fie te sacrifici şi încerci să devii un fel de Barack Obama, sau un fel de Donald Trump, mergând pe ideea: “Get rich or die tryin’ it!” (pt cazul Trump)

2. Fie îţi trăieşti viaţa din puţinul pe care îl ai..puţinul TIMP şi puţinii BANI pe care îi ai..
Desigur…oamenii care optează pt 1. spun “Mi-ar fi plăcut să merg şi eu la disco sau prin baruri”, oamenii care optează pentru 2 spun: “Frate, nu am făcut nimic până la vârsta asta” sau mai rău: “Nu ştiu să fac nimic până la vârsta asta”. Adevărul este că omul cred eu va fi mereu nemulţumit de ceea ce are şi mereu îşi va dori ceea ce nu are..chiar dacă ceea ce nu are este inferior.

Acum bineţeles te gândeşti la răspunsul “Trebuie să le îmbini cu grijă”. Da şi vei fi unul din miliardele de oameni care nici nu se pot lăuda ce viaţă fără griji a avut şi plină de distracţie, şi nici nu te vei remarca în mod deosebit pentru ceva anume..Vei fi la fel ca ceilalţi..normal.

Eu cred că viaţa este ca un tablou al timpului. Ce vrei să pictezi în el? Ce fel de impliniri vor păta pânza tabloului tău?
Magia acestui tablou este că el nu se aseamănă (cum o fac cele normale) cu un televizor, ci cu INTERNETUL.
Este un tablou interactiv, unde tu decizi ce să pictezi. Nu îţi pictează nimeni tabloul, aceasta este sarcina ta de o viaţă.

De idolul adolescenţei mele.. :)
Gustavo Guga Kuerten

[...] În schimb pentru mine aşteptarea este un cuvânt şi înţelept, şi teribil. De ce înţelept? Păi sigur că este. Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat, zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie.Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.[...]

Este un pasaj cu o încărcătură deosebită aş zice…dintr-o carte pe care o citesc acum.